Cumpăr serotonină

Cumpăr serotonină la kilogram, la tonă... La naiba, cumpăr toată serotonina găsibilă, s-o am eu acolo. Plătesc bine! I got dow :))

Nu de alta, dar se pare că nimic altceva nu funcționează. Alcoolul? Câteva ore, da... Bei cât bei, adormi ca prostul în păpușoi, te trezești c-o față boțită de zici c-a dat intercity-ul peste tine și-ți amintești de ce te-ai apucat de băut. Antidepresivele? O soluție. Care ține și ea cam tot vreo câteva ore, după care, you are fucked again.

Probabil că cea mai mișto cale de-a scăpa de nenorocita asta de despresie e până la urmă stăpânirea de sine. Dar de unde atâta stăpânire? Da, da, da... nicio pară nu pică de fapt în gura lui Nătăfleață, dar și când perele sunt puse undeva în vârful pomului, te cam apucă disperarea.

Citeam pe net cum că serotonina se află ascunsă în ciocolată. Guess what, nu mă prea omor după ciocolată. Ok, mănânc, dar nu jump for joy doar când aud numele. De asemenea, cică sportul ar face minuni. Mdea, vedea-m-aș alergând zglobiu pe faleză.

Legume? Sună bine! M-aș duce fuga-fuga prin porumb până aș da de cel mai frumos imaș ever created și aș face din el propriul meu paradis. M-aș întoarce c-o burtă țuguiată și c-un zâmbet larg satisfăcut. După care aș adormi ca un vițeluș.

Serios, cumpăr serotonină. Pe toată. Toată serotonina s-apeleze la mine.

Și da, m-am cam întors. Inițial vroiam să las dreacu blogul ăsta și să scriu sub anonimat de pe nu știu ce altă platformă. După aia m-am gândit: what the fuck, Iulia? Crezi că nu se prinde nimeni că ești tu? Nu de alta, dar nu îmi pot schimba stilul, pentru că se întâmplă că-mi iubesc stilul, iar altfel nu am cum să fiu, că n-aș avea nicio satisfacție. Și, în cazul ăsta, care-ar mai fi scopul blogărelii?
În orice caz, ceva schimbări tot se vor întâmpla. În sensul că, voi avea un soi de open relationship cu blogul meu. 

Și da, nu are rost să merg nici la spovedit și nici la psihiatru. Am blog.

Nu sunt o balanţă adevărată?

Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc de data când am vorbit eu mult despre mine. Adică, pe faţă, într-un soi de leapşă. Ei, pentru cei ce nu-şi amintesc, sunt balanţă, şi culmea că sunt o balanţă cu ascendentul în... balanţă. Deci, o balanţă mai balanţă ca mine, teoretic nu se poate. Pratic, mai avem de discutat.

Ei, astea fiind spuse, cică în realitate nu aş fi balanţă, că nu m-aş comporta ca una, ci mai de grabă cică mi-aş arunca firea în cu totul alte zodii decât balanţă. No kiddin'? Acum, serios, e greu să-mi demontezi mie ideea că nu sunt balanţă, în condiţiile în care toată viaţa mi s-a spus că atunci când au inventat zodia mea, m-au folosit ca model pentru definirea ei.

Vă daţi seama ca afirmaţia mi s-a părut mai mult decât amuzantă şi m-a făcut să zâmbesc ironic. Am întrebat ce anume îl face pe respectivul individ să emită aşa judecăţi de valoare, la care mi se răspunde clar că o balanţă ar trebui sa fie vorbăreaţă; atât de vorbăreaţă că ai senzaţia că-i vorbeşte şi partea posterioară.

Acum, să-mi fie cu iertare, dar eu nu sunt de aceaşi părere. O balanţă e în primul rând mofturoasă, selectivă şi clar nu va vorbi tot timpul dacă nu consideră ea că omul ăla are ceva în comun. Cam aici ar fi diferenţa. Da, vorbesc... şi vorbesc muuuult! Al naibii de mult! Dar, cu cine vreau eu! Trebuie să te super plac ca să vorbesc. Dacă nu, voi lua poziţia mutului şi vei avea senzaţia că nu am corzi vocale. De ce? Pentru că nu am chef.

Fireşte, mai există şi situaţii în care trebuie să fac frumos, să par simpatică, pentru că jobul o cere, sau pur şi simplu pentru că dacă aş tace ca mortul în păpuşoi ar fi cam nasol pentru mine din anumite puncte de vedere (în speţă orice are legătură cu locul de muncă and co.). Da, aici poţi să mă numeşti falsă, unduitoare, cum vrei tu. Sau, poţi să mă numeşti politicoasă. În orice caz, absolut niciodată nu voi sări calul să te pup în MS-DOS, doar pentru că eşti şef. Dar, o discuţie de politeţe pot duce fără să păţesc nimic rău.

Cu toate astea, revenind la afirmaţia că eu nu sunt vorbăreaţă, deci, nu sunt balanţă. Afirm, dar afirm rău de tot că vorbesc doar atunci când am ceva de spus şi când am... chef. Am excepţiile mele (cele câteva persoane cu care aş purta discuţii interminabile – cea mai excepţie dintre excepţii este persoana iubită cu care aş vorbi ore întregi fără să fac scurt circuit).

Cine l-a învăţat pe ăla că balanţele sunt vorbăreţe, clar nu e fost vreun savant. În primul rând că o zodie nu e musai egală cu un individ, pentru că nu toţi purtăm aceaşi uniformă de balanţe, peşti, scorpioni, lei, ş.a.m.d. În al doilea rând că balanţele NU sunt vorbăreţe! Balanţele sunt uneori politicoase, alteori vulcanice, niciodată cu adevărat echilibrate (deşi exteriorul cam asta arată), şi clar sunt foarte selective. 

Aşa că, băiatul meu drag, dacă din întâmplare nu vorbesc cu tine aşa cum ţi-ar dori ţie sufleţelul, vina nu-i a mea, ci a ta.

Gata, m-am răcorit.

Voi ce părere aveţi despre balanţe?

Baba mea

Cam aşa spuneau strămoşii noştri când se refereau la soţiile lor trecute de prima tinereţe. Aşa cum ele se adresau lor cu apelativul de omul meu. Vedeţi voi? În cazul femeilor se diferenţiază clar vârsta, pentru că, odată cu trecerea timpului se trece de la femeia mea, la baba mea, pe când, în cazul bărbaţilor, lucrurile rămân cât se poate de constante: omul meu. Fireşte că există şi familii moderne în care omul meu se upgradează uneori cu moşul meu, dar cazurile sunt atât de rare încât nici nu merită menţionate.

Cu toate astea, nu despre apelative ancestrale vroiam eu să vă vorbesc, dar, ca de obicei, m-a luat valul. Sunt balanţă, n-aveţi ce-mi face. Adevăratul motiv pentru care am început să scriu postarea asta este că azi e baba mea. Azi, ar trebui să aflu ori ce fel voi avea întregul an, ori ce fel am sufletul. Vorba cuiva drag mie, niciodată nu am ştiut pe deplin care din variante să o cred. Oricum ar fi, ele cam fac parte din aceaşi categorie, dacă stai bine şi o iei situaţia la puricat.

Mereu am fost obsedată de numere şi mai ales de semnificaţiile lor, mereu m-am legat de ele ca de o sfoară ce mi-ar salva viaţa. Nu ştiu de ce fac oamenii chestii de genul ăsta, de ce dezvoltă obsesii pe anumite subiecte, dar uite că o fac. Chiar şi eu. Tocmai de aia, nu întâmplător mi-am ales data de 4 pentru a-mi fi babă. Dacă până acum câţiva ani alegeam 1 Martie, sau eu ştiu... eventual 6, ca să coincidă cu ziua mea de naştere, acum s-a schimbat modificarea şi am ales 4. Cine ştie, cunoaşte.

Şi e soare de baba mea. Prea mult soare. Nenatural. Şi, faza e că, deşi e soare, soarele ăsta e bizar, acoperit oarecum cu un strat de ceaţă, întocmai ca atunci când e eclipsă. Ori că trebuie să-mi şterg eu ochelarii...
Orbitor, aşa cum ar spune Mircea Cărtărescu.
Nu mă simt nici mai împlinită, nici mai bine-dispusă şi categoric nici mai fericită doar pentru că afară e soare şi se întâmplă ca azi să fie baba mea.

Mă simt totuşi un pic fericită că azi e 4.
Astăzi e rost de spus la mulţi ani. Pentru că e baba mea, pentru că e 4, pentru că te iubesc şi pentru că mă iubesc (chiar dacă uneori m-aş lua de guler şi m-aş arunca singură pe fereastră).

Anul ori caracterul meu se anunţă a fi de bun augur. Asta doar dacă, până seara, nu va da cu grindină.

Vouă cum vă e baba? Şi nu, nu la propriu.