Stări de spirit (45) IAMX - Bernadette

I celebrate the day
that you changed my history
Of life and death
We'll always lead you into love and regret

Unde-i țiganca, să-i dau bănuțul?

Deși se apropie 1 iunie și nu Crăciunul, mie, perioada asta îmi amintește cu precădere de copilărie. De mers la plajă cu un colac improvizat dintr-o cameră de autoturism, de bălăceală în brațul Borcea și de vacanța de vară ce stă să înceapă. Pentru alții.

Uneori tare mi-aș dori să mai am elanul ăla. Să cânt pe stradă A venit vacanța mare, să stropesc cu pistolul cu apă vecinii care ies din bloc și să mă ascund după marginea balconului, să visez la ziua aia magnifică în care învățătoarea Jeciu ne aduna ca pe niște pui de gâscă și ne ducea în vizita pe la Delfinariu, apoi pentru o bălăceală scurtă și-un castel de nisip (cu alură de adăpost antiatomic) pe plajă. 

Mi-e dor de costumul meu de baie verde fosforescent ce-i servea învățătoarei mele ca și indiciu a faptului că turma e prin preajmă. 

Mi-e dor de vremurile când verișorul meu mai mare suferea din dragoste pe la bunica, iar eu mă întrebam de ce Dumnezeu e așa de trist când e la țară și poate fi the king of the world. 

Apoi? Vorba unei scenete (puțin adaptată, firește): am crescut, m-am îndrăgostit fără scăpare de cea mai frumoasă ființă existentă și duse au fost celelalte plăceri. Și culmea că odată ce-ți dispar unele plăceri, aleluia că nu-ți mai vin înapoi nici să le piști cu ceară. Pentru că, indiferent de circumstanțe, de cursul întâmplărilor, rămâne un singur sentiment ca și fundal. Iar ăla nu dispare oricâte tumbe ai binevoi tu să faci. Și nu, nu vorbesc de primul fling sau de orice fel de aventură pe care ai fi putut să o ai. Vorbesc despre acea persoană.

Și, că tot am menționat la început de Crăciun... Ehe, cine a avut sau are bunici la țară, are idee care e faza cu tăiatul porcului. În esență, un ritual destul de barbar, motiv pentru care mă ascundeam de cele mai multe ori în casă și plângeam până ce porcul își dădea duhul; perioada cu pricina prezenta un soi de farmec aparte, desprins parcă din tenebrele Evului Mediu. Ritual care se încheia cu mine urcată pe porcul gata pârlit, obligată să spun o poezie (eventual Dii căluț cu patru roate; că tot era cea mai apropiată de ideea asta de mijloc de transport cu 4 umblătoare). Toată povestea se încheia cu următoarele cuvintele ale bunicilor mei: nepoțica a luat premiul I și știe să deseneze frumos. Oh, brother...

Cu toate astea, e vară... aproape vară, cel puțin... se aud sirene de pompieri sau ambulanță (că niciodată nu le diferențiez), iar eu stau cocoțată în mijlocul patului cu laptopul pe genunchi. Am un sentiment de La Țigănci și se-aude ceva de-un sfârșit al lumii (inventat de unii pricepuți în ale marketingului). Unde n-ar Ăl de sus o așa minune. Dar, ca de fiecare dată, Divinitatea alege să fie sadică și să mă momească aiurea. Nu de alta, dar nimic nu mai e cea fost. Nici măcar târgurile vintage. Nici măcar concertele. Nici măcar cafelele. Oameni care vin și pleacă. Oameni care se schimbă. Iar tu? Unde ești tu?

Baba mea

Cam aşa spuneau strămoşii noştri când se refereau la soţiile lor trecute de prima tinereţe. Aşa cum ele se adresau lor cu apelativul de omul meu. Vedeţi voi? În cazul femeilor se diferenţiază clar vârsta, pentru că, odată cu trecerea timpului se trece de la femeia mea, la baba mea, pe când, în cazul bărbaţilor, lucrurile rămân cât se poate de constante: omul meu. Fireşte că există şi familii moderne în care omul meu se upgradează uneori cu moşul meu, dar cazurile sunt atât de rare încât nici nu merită menţionate.

Cu toate astea, nu despre apelative ancestrale vroiam eu să vă vorbesc, dar, ca de obicei, m-a luat valul. Sunt balanţă, n-aveţi ce-mi face. Adevăratul motiv pentru care am început să scriu postarea asta este că azi e baba mea. Azi, ar trebui să aflu ori ce fel voi avea întregul an, ori ce fel am sufletul. Vorba cuiva drag mie, niciodată nu am ştiut pe deplin care din variante să o cred. Oricum ar fi, ele cam fac parte din aceaşi categorie, dacă stai bine şi o iei situaţia la puricat.

Mereu am fost obsedată de numere şi mai ales de semnificaţiile lor, mereu m-am legat de ele ca de o sfoară ce mi-ar salva viaţa. Nu ştiu de ce fac oamenii chestii de genul ăsta, de ce dezvoltă obsesii pe anumite subiecte, dar uite că o fac. Chiar şi eu. Tocmai de aia, nu întâmplător mi-am ales data de 4 pentru a-mi fi babă. Dacă până acum câţiva ani alegeam 1 Martie, sau eu ştiu... eventual 6, ca să coincidă cu ziua mea de naştere, acum s-a schimbat modificarea şi am ales 4. Cine ştie, cunoaşte.

Şi e soare de baba mea. Prea mult soare. Nenatural. Şi, faza e că, deşi e soare, soarele ăsta e bizar, acoperit oarecum cu un strat de ceaţă, întocmai ca atunci când e eclipsă. Ori că trebuie să-mi şterg eu ochelarii...
Orbitor, aşa cum ar spune Mircea Cărtărescu.
Nu mă simt nici mai împlinită, nici mai bine-dispusă şi categoric nici mai fericită doar pentru că afară e soare şi se întâmplă ca azi să fie baba mea.

Mă simt totuşi un pic fericită că azi e 4.
Astăzi e rost de spus la mulţi ani. Pentru că e baba mea, pentru că e 4, pentru că te iubesc şi pentru că mă iubesc (chiar dacă uneori m-aş lua de guler şi m-aş arunca singură pe fereastră).

Anul ori caracterul meu se anunţă a fi de bun augur. Asta doar dacă, până seara, nu va da cu grindină.

Vouă cum vă e baba? Şi nu, nu la propriu. 

Love, love, love

Niciodată nu am înţeles tiparele. Serios! Nu ştiu de ce unii se cramponează să se agaţe de nişte tipare pentru a-şi exprima mai bine anumite sentimente, anumite trăiri, anumite întâmplări. 

A nu fi înţeleasă greşit... când zic că nu pricep tiparele, nu înseamnă că musai le şi denigrez. Nu, departe de mine gândul! Ba chiar mai mult, afirm că dacă aceste tipare sunt aplicate pentru că aşa simţi, ele sunt cu atât mai frumoase. Dar, niciodată nu am să fiu de acord cu aplicarea lor în condiţiile în care faci ce faci pentru că aşa trebuie! De ochii lumii, din dorinţa de a epata sau de a dovedi că tu eşti the master of them romantic things.

Să luăm un exemplu cât se poate de obişnuit. Ei, fiecare a avut o persoană pe care să o iubească maxim. Măcar odată în viaţa lui. Nu? Ei, hai, scotoceşte în memorie! Sunt sigură că şi tu ai avut! Sau ai...

Mbun, şi dacă ai iubit-o (sau chiar încă o mai iubeşti; de fapt, dacă dragostea a fost chiar dragoste, sigur o mai iubeşti) nu-i aşa că premeditai orice întâlnire cu ea până la cele mai mici amănunte? Nu care-cumva să iasă ceva anapoda! Nu care-cumva te chinuiai să nu te dai de gol când plănuiai ceva frumos?

În aceste condiţii, unde anume începe şi unde se termină tiparu'? Păi, vă zic eu unde! Acolo unde nu există iubire! Acolo unde totul se face de faţadă, ca să dovedeşti tu cât eşti de romantic. Eventual, acolo unde se cheamă televiziunea pentru a vedea şi vecinul de la etajul patru, dar să-şi roadă unghiile de ciudă şi bunăciunea aia de la etajul doi; aia de te-a refuzat anul trecut. Să vadă ea ce individ fain a pierdut ea şi cât eşti tu de dat acum!

Acum că am trecut de preludiul articolului, am să intru direct în pâine. Întâlnire romantică din punctul meu de vedere? Ehe, aş putea povesti absolut până mâine! Întâlnirea romantică e acolo unde este persoana iubită. Nu are nicio importanţă unde anume se desfăşoară, în ce cadru, în ce condiţii. 

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam şi mai sus, atât timp cât iubeşti, cele mai mici gesturi pot căpăta proporţii colosale. O îngheţată mâncată pe o bancă în parc, o privire cu subînţeles, o plimbare printr-un supermarket, un aşteptat de la servici, deşi afară plouă, ninge, aruncă cu limbi de foc. Cele mai mărunte gesturi pot tranforma întâlnirea dintre cei doi într-una memorabilă, demnă de a fi consemnată în albumul foto mental al fiecaruia. 

Şi, fireşte, întâlniri romantice pot fi şi cele clasice potrivit cărora se respectă tiparele: o noapte romatică în care se oferă flori roşii, în care se îmbracă cea mai sexy lenjerie intima, sau, dacă vreţi să fim puţin mai neconvenţionali, cea în care totul este asezonat de o jucărie simpatică achiziţionată de la un sexshop. Totul e posibil şi totul e romantic atât timp cât există iubire.

Posibil să fie o chestiune de gusturi cum îşi origanizează fiecare întâlnirea romantică. Ce ştiu eu, unora poate le place să fie romantici în cele mai bizare locuri şi condiţii. Din punctul meu de vedere, romantismul poate să existe oriunde, într-un restaurant fancy, pe un vârf de şură, în avion, în tren, pe casă, în pat, sub pat, lângă pat, în cadă, pe masă, în grădină sau în mijlocul oraşului. 

Aşa cum spunea un proverb celebru: omul sfinţeşte locul. 

...Omul făureşte amintirea, omul dă savoare. Iar dacă vorbim despre omul iubit, acel om pentru care ai sta în cap, atunci lucrurile devin cu atât mai clare. 

Nu există limite, nu există reguli pentru ca o întâlnire dintre tine şi iubitul sau iubita ta să devină romantică.

Happy endind

Cui nu-i plac filmele cu Happy Ending?

...de exemplu mie. Și nu e vorba că n-aș stoarce o lacrimă atunci când el cu ea, sau el cu el, sau ea cu ea, rămân împreună după ce au fost grav încercați de soartă. Ba chiar da. Problema mea este că nu prea cred în filmele cu Happy Ending. Le-aș băga foarte ușor la categoria SF.

Pesimism nativ? Poate... Sau poate se numește realism. Nativ și el. Nu de alta, dar de când eram micuță mă tot întrebam o anume chestie. Ok, Vasile și cu Vasilica, după ce-au jucat ei în tot filmul, puși la mulEt încercări, greșind, certându-se, despărțindu-se, ajung (al naibii) fix în ultima clipă să realizeze unde au greșit.

Unde mai pui că metoda e de-a dreptul melodramatică, pentru că împăcarea nu se realizează oricum, ci eventual pe un stadion de baseball în care el se proptește în mijlocul terenului, întrerupând activitatea scuipătorilor de semințe din tribune și acaparând atenția tuturor cu un Will you marry me scris pe tabela unde în mod obișnuit ar trebui să stea țanțoș scorul.

Ea plânge de emoție (zice în șoaptă: Ohhh, Vasile!), el deschide larg brațele, ea aleargă, el aleargă... se sărută mult, timp în care pe fundal se aude o melodie înduioșătoare iar camera de filmat face rotocoale în jurul lor, nu care-cumva să ratăm vreun unghi din acel sărut pasional... Și voila! Se împacă!

Cu toate astea, s-a întrebat vreodată cineva ce se întâmplă cu ei după ce apare veșnicul The End pe ecran? Că eu m-am întrebat. 

Sunt de părere că nu există noțiunea de Happy Ending.
Cum aș putea eu să cred în ceva ce are în componența lui cuvântul Ending? Love has no ending! Nu pentru mine! Love is forever. Pentru că nu e suficient să spui Will you marry me si gata, totul s-a rezolvat, poți să-ți pui palma-n ms dos că le-ai rezolvat pe toate.

Neh! Când iubești, clădești, nu te plafonezi, nu zici: am făcut un lucru frumos pentru tine, iubita mea/iubitul meu, și gata, te-ai spălat de toate păcatele.
Trebuie să lucrezi să fie și de acum încolo bine. De nu, chiar va fi un ending. Nu unul happy.

Astfel, acel happy ending din film, este, în opinia mea doar un început a unei noi vieți, un happy continuous, dacă îmi permiteți o altă denumire la ceea ce am numit mai sus forever ending.

Will you be my happy forever?

Kelt Song (66)

Pentru ea.