Happy endind

Cui nu-i plac filmele cu Happy Ending?

...de exemplu mie. Și nu e vorba că n-aș stoarce o lacrimă atunci când el cu ea, sau el cu el, sau ea cu ea, rămân împreună după ce au fost grav încercați de soartă. Ba chiar da. Problema mea este că nu prea cred în filmele cu Happy Ending. Le-aș băga foarte ușor la categoria SF.

Pesimism nativ? Poate... Sau poate se numește realism. Nativ și el. Nu de alta, dar de când eram micuță mă tot întrebam o anume chestie. Ok, Vasile și cu Vasilica, după ce-au jucat ei în tot filmul, puși la mulEt încercări, greșind, certându-se, despărțindu-se, ajung (al naibii) fix în ultima clipă să realizeze unde au greșit.

Unde mai pui că metoda e de-a dreptul melodramatică, pentru că împăcarea nu se realizează oricum, ci eventual pe un stadion de baseball în care el se proptește în mijlocul terenului, întrerupând activitatea scuipătorilor de semințe din tribune și acaparând atenția tuturor cu un Will you marry me scris pe tabela unde în mod obișnuit ar trebui să stea țanțoș scorul.

Ea plânge de emoție (zice în șoaptă: Ohhh, Vasile!), el deschide larg brațele, ea aleargă, el aleargă... se sărută mult, timp în care pe fundal se aude o melodie înduioșătoare iar camera de filmat face rotocoale în jurul lor, nu care-cumva să ratăm vreun unghi din acel sărut pasional... Și voila! Se împacă!

Cu toate astea, s-a întrebat vreodată cineva ce se întâmplă cu ei după ce apare veșnicul The End pe ecran? Că eu m-am întrebat. 

Sunt de părere că nu există noțiunea de Happy Ending.
Cum aș putea eu să cred în ceva ce are în componența lui cuvântul Ending? Love has no ending! Nu pentru mine! Love is forever. Pentru că nu e suficient să spui Will you marry me si gata, totul s-a rezolvat, poți să-ți pui palma-n ms dos că le-ai rezolvat pe toate.

Neh! Când iubești, clădești, nu te plafonezi, nu zici: am făcut un lucru frumos pentru tine, iubita mea/iubitul meu, și gata, te-ai spălat de toate păcatele.
Trebuie să lucrezi să fie și de acum încolo bine. De nu, chiar va fi un ending. Nu unul happy.

Astfel, acel happy ending din film, este, în opinia mea doar un început a unei noi vieți, un happy continuous, dacă îmi permiteți o altă denumire la ceea ce am numit mai sus forever ending.

Will you be my happy forever?

Autobuzul, baba şi beţivul

Un tip beat în autobus, aşezat pe un scaun, se bâţâia odată cu mişcările autobuzului. Lângă el, în picioare, o bătrânică îşi vedea de treaba ei şi se ţinea de bară.
Beţivul se uită lung la ea, după care i se adresează:


-Ce te uiţi aşa insistent la mine??? Ce? Ce vrei? De ce ma fixezi? Se isteriză beţivul.


Bătrânica, nevinovată, se uită la el şi îi spuse:


-Da’ nu m-am uitat la tine, mamă…


-Ba lasă că te ştiu euuuu!!! Vrei locul meu! Că te-am văzut euuu, de când te-ai urcat te-ai uitat insistent la mine! Că aşa faceţi voi toţi!


-Nu mamă, nu… spuse bătrâna, sinceră.


-Până la urmă, ce cauţi aşa bătrână, la ora asta, pe stradă? Spuse beţivul închizând dintr-un ochi cum că ştie el ce ştie… Nu trebuia să dormi la ora asta? Continuă el.


-Ba da, mamă… ba da… 





..........................................................................................................................................

Mă mănâncă

Ieri mă mânca mâna dreaptă... aia care îmi stă de regulă pe mouse, la work. O fi avut mouse-ul meu mâncărici, cine-ştie... Ideea e că mă mânca groaznic. Şi aşa cum mă mânca ea, îmi amintesc brusc că parcă era o chestie cu dat sau luat de bani, în funcţie de mâna care te mânca, ceva de genul: cu una iei, cu alta dai...

Şi, cum o nelămurire de genul ăsta trebuie rezolvată, m-am hotărât să gugălesc problema. Nu de alta, dar în cazul în care aş primi bani, trebuie să ştiu şi eu dinainte, ca să-mi fac o listă de shopping.

Bun, şi în sesiunea mea de gugălit, dau peste următorul site: Site Stupid şi Agramat de Superstiţii Inventate

Citez, apoi comentez: (am corectat gramatica... mă seca la icre...)

Ghinion va avea cel ce va vedea doi sau trei corbi împreună.

Serios, acum e referim la ciori sau nu? Nu de alta, dar eu câteva cuiburi fix lângă blocul meu. Ce să cred? Pot să mă sinucid? Merge? Scap de ghinion?

Aduce ghinion dacă pui pantofii noi pe masă.

Nu serios? Păi să vezi ce ghinion o să ai, dacă te prinde soţia că ţii pantofii pe masă, tocmai după ce ea a spălat şi apretat faţa de masă!

Dacă eşti semn de Apă (Rac, Scorpion, Peşti), nu purta argint în zilele impare ale săptămânii.

Clar, zodiile înotătoare ar trebui să aibă strict un calendar cu aşa ceva... Să nu cumva să uite!

De departe cea mai tare:

Nu purta pix negru la tine în ziua de miercuri!

Frateee, câtă imaginaţie! Ba chiar, drăguţul şi agramatul site de superstiţii, ca să se scoată, susţine cu greşeli gramaticale şi de typing cu tot, că asta ar fi o superstiţie irlandeză.

...făcută de vreun irlandez bolnav la cabină, mă gândesc...

De fapt, e foarte clar că nu avea cum să fie decât irlandeză faza...  dacă tot a menţionat de pixurile negre, nu?

Nu privi în ochi o vacă care stă să fete, că-i tai laptele.

Deci, dacă schimb priviri cu subînţeles cu o vacă atunci când e ea în chinurile facerii, nu mai dă lapte. Apăi perfect pentru vacă! Abia nu-şi mai strică sânii!

Este de bun augur să ai o fecioară ca domnişoară de onoare, la nuntă.

Eu sunt balanţă... deci nu aduc ghinion! Decât dacă vreau eu... că nu suport nunţile, prin excelenţă.

Să nu mănânci direct din oala cu mâncare, că îţi plouă la nuntă.

Eu aş reformula cu: Să nu mănânci direct din oala cu mâncare, dacă îţi plouă din gură!

Cine vrea să se mai amuze, e liber să dea click pe link-ul de mai sus şi să se minuneze.

Toată lumea are site, în zilele noastre. Nu-i nimic! ,,E buni” şi ei la ceva: într-o zi mohorâtă, urâtă... deprimată, site-ul cu pricina a reuşit să-mi descreţească fruntea.

Am terminat postarea, mă duc să-mi încreţesc fruntea la loc!

P.S. Am aflat: dau bani. Dar, superstiţia e eronată. Ca să dai, trebui mai întâi să primeşti.

Telefonul fără fir

Nu ştiu cum se face, dar noi... ,,ăstia mari" uităm cum e să fii copil. Şi aici nu e vorba de cât de bun ai sufletul, câte răutăţi faci într-o zi, sau de numărul filantropiilor dintr-o săptămână.
Nu. Asta cu acuzatul copiilor că ar fi prea copii, e o boală răspândită. Atât de răspândită că, în momentul în care întâlnim pe vreunul care încă îşi mai aminteşte cum e să fii copil, îl bănuieşti mintenaş că ar fi evadat de la Bălăceanca.
Păi, cum altfel să apară celebra (de acum) vorbă: ,,a dat în mintea copiilor"?
Cu sau fără exagerările de rigoare, exagerări care dau bine în text, cert e că am dreptate.

Un exemplu cât se poate de concludent:
 Ieri. Zi frumoasă. De vară. Copiii afară, cu minge, fără minge... cu bicicletă, fără bicicletă, cu apetit sau fără.Toţi leneşi. Toţi urlând la super mama, care, la auzul strigătului lor de luptă, ar trebui să pregătească super sendvişul, să care afară super bicicleta, sau să arunce pe geam hyper-mintea.
Partea puţintel enervantă intervine în momentul în care super plodul urlăcios, scoate zgomotele aferente pline de nevoie, cum că vrea, că îi trebuie, că i-ar plăcea, ba un sendviş, ba o palmă la fund.
Fireşte, toate astea se întâmplă în condiţiile în care geamul meu stă mândru şi deschis, eu încercând să îmi privesc pleoapele prin interior, după o zi lungă şi obositoare.
Primul instict a fost să arunc cu roşii, apoi mi-am amintit că urlăciosul e doar un copil şi că n-are nicio vină dacă e crescut prost, apoi, mi-am dat seama că dacă aş face asta, cu siguranţă EU m-aş comporta ca un copil, unul destul de prost şi rău.
Însă, de departe cel mai important detaliu a fost faptul că îmi plac roşiile mult prea mult ca să le stric pe copii needucaţi.

După episodul cu roşiile am constatat cât de bitter devenim noi, ,,ăştia mari", odată cu vârsta... Iar treaba asta m-a făcut să-mi amintesc de vreo câteva întâmplări din propria copilărie...

Andra
Andra a fost colega mea de bancă pe toată perioada şcolii primare. Deşi ne certam constant pe motiv de soră mai mare (a ei) cu care trebuia să ţină pentru că altfel şi-o lua, pot spune că noi două eram tiparul perfect al fetiţelor cu două codiţe (de bucată), ce mergeau de mânuţă la şcoală.
Unde mai pui că eram şi vecine. Atât de vecine că stăteam la acelaşi etaj, geam în geam, spre exasperarea vecinilor de la alte etaje. Pentru că temele ni le făceam împreună, dar nu oricum, ci ieşind pe geam şi confruntând cu glas tare ecuaţii, derivări franţuzeşti şi predicatele din propoziţie. Asta până apărea Cruela Medville (sora mai mare), pentru că, în momentul ăla, Andra se trezea trasă de codiţe şi ameninţată că i se vor confisca acadelele şi gumele Turbo, dacă mai discută cu inamicul.
Chiar şi aşa, până să se prindă Cruela ce se întâmplă sub ochii ei, afla tot cartierul cum stă treaba cu temele unui plod de clasa a III-a.

Florin
Florin era vecinul meu mai mic, care avea un frate şi mai mic. Astfel, fiind frate mai mare, îndatorirea lui numărul unu era să uite de minge, şotron sau praştie şi să aibă grijă ca Miti (embrionul de frate'su) să nu mănânce de pe jos.
Ochiul ager al mamei, veghea de la balconul etajului 1, când şi când, printre cafele, schimburi de reţete şi discuţii kilometrice la telefonul fix cu linie dublă.
Cu toate astea, într-o oareş'ce zi, Miti reuşeşte să mănânce de pe jos. Îşi face hatârul. Florin îl observă şi începe să ţipe ca din gură de şarpe la maică'sa:
-Mamaaaaaaaaa, Miti a mâncat de pe jos!
-Da' bate-l şi tu!
-Da ce mă, eu sunt mamăă? Numai mamele îl bat.

Nu mai spun că astfel de şouri se întâmplau frecvent pe la noi prin cartier şi tind să cred că nu eram nici pe departe unici... aşa cum nici copiii de astăzi nu sunt.
M-am hotărât să-i tolerez şi să folosesc roşiile la salata. Asta până nu mă voi trezi chiar eu cu vreo poreclă de genul Cruela Medville.

Big LOL

Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. Am zis-o şi am s-o mai zic de fiecare dată când voi avea ocazia. Iar dacă nu te pot mânca, măcar te ronţăie puţin şi plescăie mulţumiţi.
Amuzant cum unele persoane total neavizate, neinstruite, nepregătite îşi iau mai multe prerogative decât e normal.
Suferim de o importanţă cronică din cale-afară de acută şi de enervantă.
Nu mai ai loc de atâţia experţi şi de atâţia oameni făr' de care nu te poţi lipsi... că vorba aia, ţara e frumoasă, condiţiile sunt mişto, oamenii sunt cu atât mai de neînlocuit.

Intru, astfel, în pâine:
Să zicem prin absurd că Vasile, absolvent de facultate de... whatever... se ştie că asta are importanţă şi nu prea, se angajează într-o firmă x, firmă x cu un oareş'ce prestigiu, zvonuri de salarii bunişoare, loc de muncă cât se poate de confortabil, birouaş la dipoziţia ta, chestii de genul ăsta, numa bune de a cataloga locul de muncă drept unul bun.
Tu, pentru că îl cunoşti pe Vasile, şi, pentru că Vasile, la un moment  dădea sfară-n ţară cum că osul ros de el mai are un capăt, în consecinţă, se angajează oameni la greuceanu, îl rogi să îi primească C.V.-ul cuiva (în speţă o amică de-a ta).
Vasile nu zice nu. Că vorba aia, nu-l costă decât toceala de pantofi aferentă unui drum până la HR în birou, să lase respectivul document doveditor al skillurilor deţinute de persoana vizată pentru job.

Duce (probabil) C.V.-ul unde trebuie, dar, începe să pună o sumedenie de întrebări despre persoana în cauză, întrebări ce nu s-ar regăsi în niciun chestionar pentru interviu. Sau poate mă înşel...
Îmi pare absolut normal să pună anumite întrebări, pentru că, vorba aia, carnea în saramură nu se bagă chiar pentru oricine, dar, atât timp cât se fac angajări, există un C.V. care se poate citi, C.V. destul de stufoşel, cuprinzător, şi cum mai vreţi voi... ce rost are să fie lansate anumite întrebări ne-la locul lor, despre viitorul angajat (sau nu...) în firma respectivă...?
Iar dacă Vasile al nostru nu foloseşte replicile de bază (spuse pe un ton important): ,,Lasă că mă conving eu cât e de bună!", sau ,,Am să văd EU ce şi cum..." n-a făcut nimic! Deşi C.V.-ul ajunge la HR, iar competenţa lui Vasile nu e de a lua decizii, ci probabil de a face faţă perioadei de probă în care ŞI EL se află.
Pentru că: Vasile lucrează la minunata firmă de două săptămâni.

Vasile e important şi o ştie. Iar dacă tu nu o ştii, va avea el grijă să remedieze situaţia.

Însă, Vasile trebuie să decidă, să vadă, să discearnă, să pună în balanţă, iar dacă lui, om angajat de două săptămâni (încă în probe), nu-i va conveni de posesoarea C.V.-ului, sănătate, bye-bye job, carieră, încredere în forţele proprii ale respectivei.
Acum, să mă ierte Vasile pentru postare, dar eu aşa văd lucrurile şi poate să mă pişte cu ceară cine-o vrea, că tot nu-mi schimb părerea!
Eu ştiu aşa, vrei să faci o faptă bună, o faci discret. Indiferent câtă nevoie de expandare a mândriei ai avea şi păstrezi un low profille.
Eventual, poţi aştepta o bere, o vorbă bună, chestii de genul ăsta, super normale. Asta că tot eşti tu un Vasile amabil şi duci C.V.-ul la HR.

Asta îmi aminteşte de poveştile ce rulau în perioada comunistă.

Necrofagii internauţi

Dacă aveţi senzaţia că fiinţe necroface există doar în jungle, păduri, stepe şi alte habitate pline de vegetaţie, vă înşelaţi amarnic.
Lumea evoluează, şi, odată cu ea, se dezvoltă noi specii, dornice de a exista, de a fi şi ele printre cei vii. Toţi trebuie să mâncăm, doar...
Astfel, cam de când cu internetul, site-urile, blogurile, clar s-a dezvoltat şi în rândul celor ce devorează megabiţi pe secundă, o nouă modă: aceea de ingurgita resturile celorlalte animale mai mari.

Ca să fiu mai clară, vă dau următorul exemplu: să zicem că se întămplă o întâmplare, ceva tragic, sau, mă rog, ceva amuzant... hai să ne amintim de cearta lui Boureanu cu Firea (nu că m-ar interesa subiectul, ba chiar deloc, dar e concludent).
Ei, apare video nărăvaş pe la antene, apare şi pe internet, că deh, e normal, e modern, altfel n-are cum.
Ce se întâmplă mai departe? Toată blogărimea lipsită de inspiraţie preia video respectiv, eventual şi cu un copy-paste al articolului, de toată frumuseţea (anul ăsta se poartă scrisul...).
Ca să fie absolut clar, nu am nimic împotriva dorinţei lui blogăr X sau blogăr Z de a-şi da cu părerea în legătură cu evenimentul, dar, e o diferenţă de la cer la pământ între a copy-paste-ui un material deja apărut pe la n televiziuni, plus ziare online (mai bune sau mai puţin bune) fără pic de neruşinare, şi de a comenta tu ştirea, cu propriul creieraş din dotare.
Articolele de opinie (proprie) pot deveni, de cele mai multe ori, mult mai interesante.

Poţi face analogii, diferenţe, poţi tăia, poţi spânzura, dar nu copy-paste-ui, pentru că asta te face pe tine, ca blogăr, egal cu zero anulat, barat, crucificat.
Cunoştinţele în copierea unui cod embed nu îţi dau diplomă recunoscută de blogăr, ci te bagă într-un butoi plin cu banalitate.
Pentru că, problema se pune în felul următor: ce anume te separă pe tine de ceilalţi? De ce, eu, ca şi cititor (sau privitor de videoclipuri preluate de pe la alţii) ar trebui să stau călare pe blogul tău şi nu pe al altcuiva? Informaţia de la tine, oricum se va găsi pe nu-ştiu-câte alte bloguri...

Ei, dar dacă informaţia aia, ştii să o coafezi frumos, să o împrospătezi cu ceva note personale, ceva sare, ceva piper, niscaiva umor sau ironie (sau orice ar putea da savoare) atunci bravos naţiune!
Important e, ca pe lângă ce duduie pe internet despre Firea şi Boureanu (cu ei am plecat la drum, cu ei merg mai departe), tu să aduci ceva în plus informaţiei.

Prezentarea informaţiei în stare brută de către un blogăr care postează în pauzele de la servici sau din confortul casei sale, a fotoliului său, sau a vârfului partului, nu va face decât să ridice sprânceana dreaptă a celor ca mine, născuţi să fie cârcotaşi, dar şi sceptici.

Ei, însă, dacă visul tău în viaţă e să deţii un blog informativ 100%, fără implicare personală, fără bara-bara, atunci, fă mătăluţă bine şi achiziţionează-ţi un SLR, o cameră de filmat a cătării şi fugi să vezi de unde poţi culege informaţii pe care să-ţi poţi pune amprenta. E greu, dar asta e!
 Ca să capeţi respectul, trebuie să munceşti, nu e suficient să stai tolănit în faţa computerului şi să vânezi picanteriile postate pe site-urile oficiale.

Sau, fă un feauture, mai bine, pentru că un astfel de articol, scris de o mână dibace, poate deveni, de cele mai multe ori, muuult mai spumos şi mai citibil, decât orice ştire de doi bani preluată de la alţii.

Iar, dacă nu ai mâini dibace în ale scrisului, există locuri suficiente neocupate prin construcţii, amenajări interioare, şi altele care îmi scapă acum.
Adevărat că şi acolo ai nevoie de mâini dibace, doar că de altfel de mâini dibace.

Ei, ajungeţi la vorba mea, că între un astfel de ,,blogăr" şi un animal necrofag (care se hrăneşte cu resturile altor creaturi mâncăcioase dar mai mari) nu e diferenţă decât dacă punem problema mediulului în care se desfăşoară?

Mesaje de dincolo

Cei ce mă cunosc, ştiu deja cât de curioasă sunt şi că, atunci când a câte o nelămurire, merg până în pânzele albe să aflu eu care-i faza.
Ei, uite aşa şi acum.
Ce se întâmplă... în seara asta, primesc un telefon mai mult decât ciudat, ceva ce suna mai mult a convorbire de pe lumea cealaltă, decât a una normală, pentru că, în cele trei-patru secunde, cât a durat până ce s-a întrerupt, mi-a fost dat să aud dintre cele mai înspăimântătoare sunete. Cam tot ce auzi pe la filmele de groază: fâşâieli, troscăituri, şi aş fi putut să jur că se auzeau şi ceva "respirături" în receptor...
După încheierea convorbirii... (dacă îi pot spune aşa) pe cronometrul telefonului apărea ultimul apel de zero secunde, nu trei-patru secunde efective.
Unde mai pun că numărul de telefon, era şi el, de asemenea de natură ciudată... şi anume: +23636000541.
În concluzie, număr mult prea lung ca să aibă legătură cu România.

Ce m-a derutat a fost prefixul de 236, cunoscut fiind faptul că oraşul Galaţi are prefixul de 0236.
Cu toate astea, tot nu mi-am putut înfrâna dorinţa de a scotoci respectivul număr pe Google, situaţia fiind în continuare ciudată în mintea mea.
Aşa că, am luat frumuşel numărul, l-am trecut prin filtrele isteţe de la Google şi am dat de trei pagini dedicate numerelor "fantomă" de genul acestuia.
Sinceră să fiu, nu mă aşteptam să găsesc nimic concret, fiind sigură că paranoia e doar în mintea mea, însă, iată că nu fusesem numai eu sunată de astfel de numere (toate având acelaşi prefix) ci o mulţime de alţi posesori de telefoane mobile.
Am găsit chiar un forum dedicat numărului respectiv, şi ghici ce, toţi plângăcioşii vorbeau română, deşi numărul apare listat ca aparţinând de Africa Centrală.(pentru că am verificat şi asta...)
Bineînţeles că forumul respectiv conţinea doar întrebări de genul: ce e cu numărul ăsta? cine mă sună în noapte? sau cum pot să aflu cine mă iubeşte?
Şi tot bineînţeles că nu existau răspunsuri concrete şi credibile. Doar presupuneri care mai de care mai oacheşe şi mai şmechereşti.

Acum, eu aş putea foarte frumos să-i cred pe băieţii ăia, cum că numărul ar aparţine unora care vor să fraierească cetăţeanul necunoscător.
Dar, stau şi mă gândesc... să-mi fure ce? Boii de la bicicletă? Recunosc cu mâna pe inimă că sunt pe cartelă, în concluzie, sunt anonimă şi nu am credit ci am minute şi mesaje. Deci, iar big fail...
Aşa că, întreb iar... CE să-mi fure?

În plus, dacă ar fi vorba de nu-ştiu-ce păcăleală grandioasă (ca aia cu reîncarcatul cartelei, mă gândesc...) e normal ca telefonul meu (deci aparatul meu, terminalul meu...) să solidarizeze cu el (hoţul...) şi să-mi arate mie apel de zero secunde, deşi eu am văzut clar că se scurseseră cel puţin trei?
E ca şi cum aş vedea un eveniment, oricare eveniment, şi ar veni unul la mine să-mi spună că ce am văzut eu nu a existat.
Poftim cultură...

Aproape că prefer varianta în care primesc telefoane de undeva din altă lume... pentru că, în opinia mea, ar trebui să ne fie mai mare frică de ăştia care trăiesc, decât de cei ce au trecut în lumea drepţilor, măcar ăia stau în banca lor, chiar dacă uneori se mai plictisesc şi ei şi sună "acasă"...

Nu mi-e frică de bau-bau

Încep de la o replică auzită ieri, târziu în noapte, într-un film.
Replica spunea ceva de genul:
"- Cum faci difenţa dacă o fiinţă e umană sau nu?"... Referindu-se la un android ce se comporta aproape uman.
"- Simplu, e cât se poate de umană, dacă îi va fi frică de moarte, la un moment dat...".

Deşi îmi place maxim cum sună treaba asta şi tind, cel puţin teoretic (de amorul poeziei), să-i dau dreptate, când vine vorba de practică, cred că lucrurile stau puţin diferit.

Da, dacă eşti o persoană super religioasă, şi te ştii cu musca pe căciulă, s-ar putea să-ţi tremure chiloţii de să nu te vezi, când te afli faţă în faţă cu Moartea, închipuindu-ţi că prin interiorul pleoapelor tale închise, se va afla triumfător, cazanul cu smoală. Atunci, da, ai motivele tale.

În restul cazurilor, cred că e vorba doar de regret. De nostalgie după o viaţă frumoasă avută, afecţiune faţă de anumite persoane pe care nu ai să le mai îmbrăţişezi niciodată, sau anumite peisaje pe care nu ai să le mai vezi niciodată, peisaje ce te-au compleşit prin frumuseţea lor.
Sau cel puţin, aşa ar fi normal să fie.

Dar frică? Nu, de ce ar fi vorba de frică?
Dacă e să mă întrebi pe mine, frica e apanajul unui creier mic şi nedezvoltat, nu a umanităţii.
Ca să fii uman, nu trebuie să fii musai fricos, iar dacă nu eşti fricos, asta nu înseamnă că nu eşti uman.

Nu m-agit

Sunt perfect convinsă că nu m-am maturizat până la vârsta asta. La fel cum sunt convinsă că, din anumite puncte de vedere nu mă voi maturiza niciodată.
Cu toate astea, n-o să mă auzi că mă plâng din cauza asta. Ba chiar am să fiu mereu recunoscătoare faptului că pot vedea dincolo de aparenţele gri ale vieţii, dincolo de salariile mici, dincolo de facturile la întreţinere şi de criza economică, cu tot cu politicienii ei corupţi.
A nu se inchipui, totuşi, că sunt un soi de Alice, cu perspective jucăuşe asupra realităţii.
Nu. Observ foarte bine tot ce se întâmplă în jurul meu, însă, pentru binele meu, prefer să mă desfăşor la scară mică şi să mă pun pe mine pe primul plan.
Pentru că, atât timp cât ai grijă de sănătatea psihicului tău, cu siguranţă vei avea alt tonus spre a pune la punct şi celelalte aspecte.
Mereu m-am temut de zicala aia, potrivit căreia eşti tentat să nu vezi pădurea de copaci.
Cam asta păţeşti când suferi de realism. Oricât de ilogic ar suna.

Tocmai de aia, prefer să-mi păstrez copilăria (deşi, nu mai sunt de ceva vreme copil) şi să mă ocup de chestiile la care chiar mă pricep.
Astfel, nu voi începe niciodată nicio revoluţie, nu voi fi tartorul niciunei bande de haiduci şi nici nu voi lua parte la întâlniri de gradul III.
Nu pentru că aş fi psihic sau fizic incapabilă, ci pentru că nu văd rostul unor astfel de manifestări eroice, doar de dragul de a dovedi că pot şi eventual pentru a primi vreo medalie de eroină.
Locul meu nu consider că e pe nicio tabelă decorată cu lauri, a vreunui cimitir şi nici în cărţile de istorie.

Prefer să-mi etalez puterile atunci când trebuie cu adevărat, pentru cineva care îmi merită cu adevărat ajutorul şi efortul, nu pentru a apărea la televizor ca şi membru al vreunei turme behăitoare şi pline de zel.

O replică din Seven Pounds, zicea cam aşa "Meriţi pentru că eşti un om bun şi atunci când nu e nimeni prin preajmă, ca să vadă asta...".
Nu spun neaparat că replica mi s-ar potrivi, sau ceva de genul, dar cu siguranţă nu îmi voi atârna afişe prin casă cu realizările mele în scopul umanităţii şi nici nu mă va auzi nimeni că mă laud cu lucruri de genul ăsta.
Pentru simplu fapt că o atitudine de genul mi se pare penibilă!