Tu ești mic, iar eu sunt tare

Nu, nu e niciun slogan pedo, așa cum ar putea interpreta mințile ascuțite ce îmi citesc nestingherite blogul. Nici pe departe. E vorba despre acele pusee de personalitate căcăcioasă ce nu te lasă să vezi pădurea de copaci. Acea bârnă din ochiul tău ce îți slăbește vederea în așa hal încât nu mai vezi bolovanii din față și-ajungi să te prăvălești ca prostul pe caldarâm.

Ce vrea să spună poetul prin acestea? Cred că vrea să spună că toleranța e cuvântul cheie și că o lume fără toleranță e ca o ciorbă bună fără sare. N-aș vrea să fac abuz de metafore trase de păr pentru că genul ăsta de metafore au clienții lor prin blogosferă, însă am să spun, pentru început, doar atât: de la fiecare ființă în parte putem avea de învățat câte ceva. Chiar și cum să nu fim.

Recunosc cu mâna pe inimă că până acum câțiva ani, aveam ceva cu cei din etnia rromă. Probabil că undeva aveam și dreptatea mea. Nu e ușor ca în fiecare zi când te duci la tanti Joița, la magazinul non-stop, să fii pur și simplu vânată de puradeii ce stau strategic agatati pe garaje și ochesc fantastic cu pietre. Ținta? Eu la 7 ani. Se întâmplă că lângă blocul meu exista un palat fără prinț, fără prințesă, dar cu mulți puradei răutăcioși forever after.

Ei, și revenind, mi-a trebuit mult timp să ajung la sentimente mai bune referitoare la această minoritate. Cu toate astea, am făcut-o, și da, sunt absolut convinsă că printre ei există și suflete nobile ce nu merită să fie băgați în aceași oală. Dacă eu sunt român, iar el țigan nu înseamnă că eu îi sunt superioară, doar pentru că sunt albă. Nu. Lucrurile nu ar trebui privite la nivel de nație, ci la nivel de individ. Așa ar trebui să ne raportăm. Repet, mi-a trebuit mult să pot ajunge la concluzii de genul ăsta, dar, într-un târziu, mi-a venit mintea la cap, exact cu, i-a venit și lui Scrooge.

Și, ce e cel mai interesant e că treaba asta cu toleranța se aplică în așa de multe cazuri încât mi-ar trebui un super papirus să enumăr tot. Să ne amintim doar cum era când aveam 15-16 ani. Părinții nu priceau de ce trebuie să ascultăm rock, de ce trebuie să purtăm plete, ori să ne machiem bufnițește. Nu știu despre voi, dar la mine cam astea erau puseele de rebeliune. Ei, și-n astă dezordine de idei, îmi amintesc și ce apelative foloseam pentru cei ce nu mă acceptau așa cum doream eu să fiu. De la mumii la bășinoși. De la comuniști la tutankhamoni. Iar lista se poate lungi.

Mbun, acum sunt adult. N-am copii (nici n-o să am), dar mulți dintre cei de vârsta mea au. În concluzie? Sunt de vârsta mamei mele, atunci când s-a hotărât să lase urmași. Eu ce-ar trebui să fac acum? Să încep să urlu la ăștia de-s mici acum, cum că ce-i prostia aia de dubstep, și ce-i cu etnobotanicele alea, ori cine-știe-ce alte chestii? Vorba iubitei mele, noi fumam marijuana, ei fumează etnobotanice. Nu știu dacă există o diferență între chestiile astea.

Omul uită de cele mai multe ori de unde a plecat. Se pare că grijile, frustrările și neajunsurile îl fac să apese cu cotul din greșeală pe butonul ăla de erase și uite-așa să se ducă naibii toată toleranța. Omul care cerea toleranță odată, acum nu o poate acorda celuilalt. Probabil că mulți funcționează pe principiul, m-a bătut mama când eram mic, hai să-mi bat și eu copilul, că deh, să simtă și el ce e aia educație. Niște versuri de la Ada Milea spuneau ceva de genul: are mama un copil, vrea să-l facă imbecil, și copilul are-un câne, ar pe cin să se răzbune.

Acum, Dumnezeu cu mila, dar, ce știu eu e că fiecare individ are ceva de oferit, într-un fel sau altul, iar individul zilelor noastre are un avantaj considerabil: el este, noi am fost. Iar dacă el e altfel decât am fost noi, nu e decât pentru că lumea evoluează, se transformă. Nimic nu se pierde, totul se transformă, spunea o minte luminată, de altfel. Cea mai bună lecție în acest sens poate fi o emisiune despre evoluție pe Discovery din care vom afla cum că frumoasele păsări din ziua de astăzi se trag de fapt dintr-un soi de dinozauri urâți și solzoși. Condițiile geografice cât și schimbările atmosferice i-au făcut să ia o altă formă, una penată și frumos colorată. Și iată că, dinozaurii nu mai există. Tocmai pentru că ei nu se mai potrivesc peisajului. Pentru că, în lumea actuală ar crea haos. Toate își au vremea lor. Acum e vremea generației actuale, iar dinozaurii să facă bine să închidă gura și să stea frumos pe soclul de la muzeu.

Eu? Nu sunt la muzeu. Încă umblu liberă pe stradă. De ce? Pentru că am învățat să fiu tolerantă.  

Noi de-a ce ne mai jucăm?

Cum să vă spun, pe vremea când eram eu copil, nu erau jocuri. Nu de calculator cel puțin. Așa cum nu erau nici bloguri, nici telefoane mobile ori alte lucruri indispensabile lumii actuale. Pe vremea aia n-avea calculator decât NASA (nu nașa) și vă garantez că nu aveau ei jocuri de Doamne-ajută pe clocitorile alea. Nu domle, pe vremea aia exista Super Mario, iar ca variante alternative existau Nintendo, Gameboy ori mama tuturor mamelor, Atari.

Ca să nu vă mai spun că eu n-am avut parte de niciuna din aceste plăceri vinovate, singurele mele metode de distracție fiind să sun pe ușile vecinilor și să fug, ori să fur gorgoaze din curtea de alături. Asta până m-au păcălit ai mei cum c-aș fi intrat și eu în rândul lumii și mi-au luat un Tetris. Dar chiar și cu ăla am reușit să devin un stres notoriu, joculețul fiind simpluț dar guraliv, și-al naibii că imita perfect sunetul telefonului fix.

Ei, dar acum lumea e cu totul alta, acum avem și calculatoare, avem și jocuri, ba unde mai pui că avem și site-uri ce se învârt în jurul sintagmei de jocuri cu masini. Avem di tăti, numai bună dispoziție să ne bucurăm de ele să avem.

Recunosc că nu sunt o mare împătimită a jocurilor, cel mai inteligent jucat și câștigat vreodată de mine fiind Farm Frenzy. A, da, și-am avut câteva tentative de-a mă transforma în online woman, exersând pe Sims. NFS nu știu, Wow nu știu. Cu toate astea, puține persoane mă bat la șah. Se pune? Nu se pune? Dar, de ce? Că e joc; ba cică-i chiar sport! Al neuronilor dansatori, dar sport... 

Cu toate astea, apreciez mutarea site-urilor de jocuri și apreciez oamenii care au habar cum să se joace. Știu că sunt mulți, știu că dacă s-ar uni ar putea stârni o revoluție, tocmai de aia, n-am de gând să mă cert cu ei, gamerii. Eu rămân la pensionăriile mele.

Te pedepsesc în numele lunii!

Știu că a trecut ziua copilului, dar eu sunt și voi fi mereu un copil, acolo deep down, unde nu are acces decât o singură persoană. Ei, și dacă tot vorbim despre copii, jocuri și (mai ales) desene animate, nu am cum să nu-mi amintesc de prima mea dragoste în materie de cartoons din copilărie. Cum sunt un copil optecist, bine înrădăcinat în valorile începuturilor anilor 90, și cum mai sunt și fată pe deasupra, clar am rămas cu pata foarte pusă pe Sailor Moon. 

Desenul ăsta cred ca a fost prima chestie care m-a făcut să descopăr că am sentimente, și mamăă ce sentimente, că plângeam în hohote de fiecare dată când o omora temporar pe Usaghi, ca să nu mai menționez de faptul că dacă mai băga și melodia aia cu sad violin, a doua zi la apăream la școală cu ochii umflați de plâns. Și eu, și colega mea de bancă. 

Ei, la ora 17, când începea Sailor Moon pe italieni, tot puhoiul de indieni urlători de pe maidane se tira în casă și se cumințea în fața televizorului, afară rămânând doar ciulini rostogolitori ca în vestul sălbatic. Cum se termina desenul, la 17.30 fix (asta în cazul în care nu dădeau câte două episoade, caz în care ora se muta la 18), hăiala indienilor de la C2 reîncepea brusc ca și cum ai schimba canalul la tv, totul fiind acompaniat de tropăitul lor pe scări. Credeți că Sailor Moon se oprea acolo? Not a chance! Fetele din echipa Sailor își reluau rolurile și pedepseau rău-făcătorii: pe săracii băieți. Armele? Pudrierele furate din dulapul mamei (nu mai spuneți la nimeni, dar ălea nu era de fapt pudriere ci dispozitive de preschimbat în sailor).

Vedeți voi, când ești fetiță și ai opt ani, ești mai feministă decât Susan Faludi, iar băieții clar sunt inamicii numărul unu, de vreme ce niciunul nu vroia să fie Mascatul in Frac. Acum, eu am fost un specimen aparte, pentru că băteam de-o potrivă atât băieții cât și fetele. Mai târziu aveam să aflu că bine le făceam. 

Ce Sailor eram eu? Firește că aia mai geek din toate, și anume Sailor Mercur, că deh, cine altcineva aș fi putut fi? Codițe lungi și subțiri n-aveam, nici păr negru, nici poney tail, destul de manly ca să fiu Sailor aia masculină nu eram și nici la vioară nu știam să ciupesc, astfel că n-aș fi putut să fiu nici prietena ei cea gay. În consecință, mie îmi rămăsese Ami Mizuno. 

Cu toate astea, cele mai frumoase amintiri legate de Sailor Moon nu sunt acestea, dar pe acelea le voi păstra pentru mine, așa cum orice copil care are o ciocolată mare și gustoasă, se acunde în dulap s-o mănânce; așa îmi voi depăna eu amintirile. De una singură.

Melodia de tăiat venele cu arcușul de la vioară.

Povestea Iepurelului fără nume

Cum spuneam într-o postare anterioră, call me Creangă, Ion Creangă. Dacă ar fi să fac un top zece al subiectelor preferate de discuţie, pe primele trei locuri ar ieşi copilăria mea. Nu că aş fi avut o copilărie mai faină, mai interesantă sau măcar mai plină de savoare decât a altor copii. 

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, nici Creangă nu cred că a avut o copilărie mai savuroasă decât a majorităţii, doar că el a ştiut cum să-şi păstreze sufletul tânăr şi să povestească cu foc, patos şi umor  cum fura el cireşe sau cum se ducea la scăldat. 

Ei, şi dacă ar fi să intru şi mai tare în detalii în legătură cu a mea copilărie, clar aş menţiona ceva despre jucarii. Jucăriile mele preferate all time! Nu de alta, dar am fost un copil obsesiv, cu pata pusă pe anumite jucării mai mult sau mai puţin demne de atenţia oricărui copil. 

Da, am avut masinute, triciclete, jucării de tot felul daaaar, vedeţi voi, am avut pata pusă pe două chestii de pluş. Prima chestie răpciugoasă de pluş a fost Mitică, dar despre el v-am vorbit într-o postare de acum câteva luni. Aşa că, de data asta am să vă vorbesc despre Iepurelul fără nume. 

Ei, dragii mei, Iepurelul fără nume, nu avea... un nume, dar avea o întreagă istorie în spatele lui, el aparţinând iniţial mamei mele, trecând cu stoicism prin anii grei ai comunismului, supravieţuind vitejeşte perioadei de vreo câţiva ani în care locuise într-un sac cu vechituri în podul casei bunicii mele. Ca să nu mai menţionez că atât timp cât mama îi fusese proprietar de fapt şi de drept, îi mai ronţăise şi-o ureche. 

Cu toate că trecuse prin atâtea orori, Iepurelul fără nume avea să fie găsit de către mine, într-unul dintre periplurile mele prin podul casei. Am fost un copil extrem de curios, scotocitor, scormonitor şi căţărător, aşa că, întâlnirea cu jucăria ronţăită era doar o chestiune de timp. 

Din ziua în care l-am găsit, dragostea noastră a fost de neînvins. Eram nedespărţiţi. Nimeni şi nimic (nici măcar mama) nu avea să se mai pună în calea iubirii noastre. 

Cât era ziua de lungă, eu şi Iepurelul fără nume colindam curtea bunicii. Eu încălţată cu săndăluţe prăfuite, el tras de mine de o ureche. Târâit, mai bine zis... 

Ba chiar şi dormeam împreună în acelaşi pat. Eu, el şi bunica. Bunica trebuia să îi facă loc de fiecare dată şi să nu care-cumva să îndrăznească să-l lovească sau să sforăie. Mergeam pe principiul că el nu poate să vorbească şi să zică ce-l deranjează, aşa că eu îi eram consilier şi purtător de cuvânt. Iar eu ştiam că şi pe el îl deranjează sforăitul. Îl cunoşteam bine! 

Ani buni, unde eram eu, era şi el. Şi invers. Ţineam la părerea lui şi îi respectam gusturile şi preferinţele.  Relaţia noastră era perfectă. 

Totul s-a sfârşit în ziua în care am fost trimisă cu forţa la şcoală. Nu am să pot niciodată uita ziua în care am fost luată de o aripă, despărţită de Iepurelul fără nume, dusă la oraş şi îmbrăcată cu o uniformă urâtă şi plină de pătrăţele. Acela a fost începutul sfârşitului, pentru că, odată ce te bagă în sala de clasă, adios copilărie, Iepurei fără nume şi săndăluţe prăfuite. 

Şcoala e ca un fel de navă extraterestră ce îţi şterge amintirile şi îţi spală creierul. 

Pentru cei ce vor întreba, Iepurelul fără nume s-a întors în pod, aşteptând o altă generaţie. Ce e cel mai trist e că acea generaţie nu va veni. Niciodată. 

Probabil că atunci când voi îmbătrâni şi voi da în mintea copiilor, îl voi căuta din nou şi vom fi iarăşi de nedespărţit.

Ultimul mohican

...sunt eu. 

Să mă explic... Nu, nu cred în căsătorie doar de dragul de a fi căsătorit. Am scris despre asta într-un articol precedent. Sunt de părere că mult discutata căsătorie ar trebui să aibă loc doar în cazuri de dragoste extremă, ca și o manifestare a acestei iubiri. Dar, niciodată doar de dragul unei societăți ce-ți impune să fii căsătorit, or else. 

Eventual, dacă nu ești căsătorit, se începe șușoteala: o fi urâtă? n-o fi bună la pat? o fi gay? o fi curvă? 

Guess what... și urâtele au urâții lor, și frigidele au impotenții lor, așa cum și tipele gay au jumătatea lor feminină pe care o pot lua de soție în țări unde treaba asta e legală, iar curvele au și ele boii lor.

În concluzie, nu cumva treaba asta e o chestiune ce ține strict de voință? 

Cum am mai zis, nu m-aș căsători niciodată doar ca să nu cumva să înceapă lumea să șușotească. Aș face-o doar din dragoste și doar cu o singură persoană. Dacă nu e să fie acea persoană, nu va fi deloc. Din nefericire pentru doritori, deja am cunoscut acea persoană, așa că, ori ea, ori multe pisici, un balansoar și multe cărți.

Unde vroiam să ajung, ies azi să cumpăr pâine ca omul normal, casnic și puțin înfometat. La magazinul cu pâinică bună, proaspătă, de vatră și bine rumenită de lângă blocul meu mă întâlnesc cu ea, una din cunoștințele mele de pe vremea când aveam părul cu vreun metru mai scurt și eram prietenă la cataramă cu fixativul ultra strong. 

După câteva cuvinte schimbate în spiritul politeții, cunoștința mă anunță că are copil, plus soț atașat. Ochii mei s-au transformat din mijiți de somn, în mari de uimire. Cum Dumnezeu? Parcă era cu doi ani mai mică decât mine! Parcă era Balanță! În plus, genul de persoană ce ai fi zis că nu are să facă pasul ăsta decât pe la patrușcinci de ani, când s-a săturat bine de chindii și de rocăială.

Ei, cu ocazia asta, mi-a revenit o secheluță mai veche legată de colega de bancă și buna mea prietenă din liceu. Aceași situație, numai că în timpul Bacalaureatului. Având în vedere că pe vremea aia aveam totuși optușpe ani și o minte ceva mai zvăpăiată, vestea că draga mea colegă se mărită din motive de burtă la gură, mi-a picat ca un bolovan la rinichi, pentru că urmă să fie no more hi hi hi, no more glume despre Iron Maidan și Man-cu-Var, no more ,,fatăăă, ce-mi place de pletosul ăla de la clasa nu-știu-care C” (nu mie, ei!). 

Firește că nu am ținut legătura... Tot ce știu e că primul ei copil e Balanță, născut pe 5 octombrie și că ar avea ochii ei verzi.

După aproape 7 ani de la terminarea liceului, mă gândesc că primul ei copil ar trebui să fie dat la școală, și uneori mă întreb dacă ea e la fel de frumoasă așa cum o știam.

Vedeți voi, unii oameni se schimbă, alții nu. Eu m-am schimbat atât cât mi-a permis felul meu de-a fi. Dacă înainte denigram total ideea de căsătorie, acum nu mai am mare lucru împotriva ei, atât timp cât vorbim despre dragoste, respect, sinceritate, și lipsa dansului pinguinului, al furatului de mireasă (spre binele furăcioșilor, că dacă mireasa cântărește treisute de kile, o basculantă de închiriat zic că nu o iei așa ieftină), a brașovencei... etc.

Luați-mă drept caraghios de idealistă, dar m-aș căsători undeva privat, într-o bisericuță mică, fără nașa mare, nașa mică, socru mijlociu și soacra aferentă, fără sarmale, fără lăutari, cană aruncată peste casă. În schimb, aș păstra obiceiul ăla fain cu port-jartierul, și aș mai inventa câteva câteva obiceiuri doar ale noastre. Nu cred că e necesar să fie chiar tot alaiul prezent la nuntă, unu la mână pentru că nu mă omor după grupurile mari, doi pentru că dragostea nu are nevoie de martori.  

Revenind la faptul că sunt ultimul mohican (ok, poate nu ultimul, dar suntem un grup mic), absolut niciodată nu mă voi simți complexată că la vârsta mea nu sunt deja mamă a unui întreg regiment și soție model ce are ca hobby telenovelele, iar cea mai mare realizare: scoaterea petei de cafea din bluza albă a boracului. Dacă-i pămpălău, să stea jegos. Watch me if I care...

În concluzie, lumea se transformă în jurul meu, crește, îmbătrânește... doar eu rămânând tânără, frumoasă, și veșnic îndrăgostită de o singură persoană. 

Ok, am mințit, doar ultima chestie e adevărată.

Pleaşca... ups... leapşa

1.Cât de mult ai dormit?
Când? Nu de alta, dar eu când dorm, dorm, nu mă încurc. Dorm de când mă ştiu... Dorm de 24 ani. Se pune?

2.Cât de mult ai stat afara fara sa ajungi acasa?
Măi, pe vremea când eram copil năbădăios, obişnuiam să mă plimb destul de mult. Cu trenul, cu maşina... pe la mare, pe la munte... Nu mai reţin cât a durat the top of the top, dar asta tocmai pentru că au fost atât de multe întâmplări de genul ăsta.
Dar, ca să fie balanţa echilibrată, recuperez acum.

3.Cat de mult ai stat treaz?
Nu mult, sunt somnoroasă de fel...

4.I: Cat de multe absente ai avut la scoala?
Ehe! Eram poamă ,,bună" în liceu, asta e clar. Mă salva faptul că eram bună la anumite obiecte, în consecinţă, rămâneam pe baricade, chiar şi aşa rebelă cum mă prezentam. Creierul meu funcţiona ca un fel de colac de salvare.

5.Care a fost cea mai placuta vacanta a ta?
Pentru mine viaţa e o vacanţă, în general. Aşa că, ar trebui să scriu o carte, mă gândesc. Că tot se poartă. 


6. Inca mai tii legatura cu prietenii din copilarie?
Trăiască FaceBook-ul. Serios, că altfel era vai şi-amar. Nu de alta, dar nu m-am sinchisit niciodată prea tare. Mă cauţi, de bine... Nu mă cauţi, pierderea ta.

7. In personalitatea ta de acum, mai pastrezi ceva din copilul de altadata?
Umorul, probabil. Îmi place de mor să-mi povestesc copilăria... Nu că aş fi avut parte de o copilărie ieşită din comun, doar că eu, spre deosebire de majoritatea, mă pricep să o povestesc.

8. A existat o persoana anume care ti-a influentat viitorul?
Fiecare persoană îţi influenţează viitorul, prezentul cât şi trecutul, indiferent în ce grad de ,,prietenie, iubire sau ură" ar fi în raport cu tine. În cazul meu da, a existat şi există o persoană care mi-a influenţat enorm, nu atât copilăria, cât mai mult începutul tinereţii.

9. Fiecare copil isi dorea sa aiba o anumita meserie, iti amintesti ce doreai sa devii ? Dar ce ai devenit ?
Hai mă, cine nu şi-a dorit măcar o singură dată să fie medic veterinar? Asta până ce am aflat ce fac medicii veterinari când nasc văcuţele, moment la care m-am gândit eu că o carieră în ale scrisului mi-ar fi mult mai potrivită.

10.Care e cea mai frumoasa amintire din copilarie ? 
Păi, cu siguranţă datează de pe vremea când eram eu clasa a V-a, când l-am primit pe Toto de la diriginta mea. Toto a devenit simbolul copilăriei mele...

Pleaşca merge mai departe cui o va vrea... Punct. Sau nu...

Mulţumesc Ada.

Telefonul fără fir

Nu ştiu cum se face, dar noi... ,,ăstia mari" uităm cum e să fii copil. Şi aici nu e vorba de cât de bun ai sufletul, câte răutăţi faci într-o zi, sau de numărul filantropiilor dintr-o săptămână.
Nu. Asta cu acuzatul copiilor că ar fi prea copii, e o boală răspândită. Atât de răspândită că, în momentul în care întâlnim pe vreunul care încă îşi mai aminteşte cum e să fii copil, îl bănuieşti mintenaş că ar fi evadat de la Bălăceanca.
Păi, cum altfel să apară celebra (de acum) vorbă: ,,a dat în mintea copiilor"?
Cu sau fără exagerările de rigoare, exagerări care dau bine în text, cert e că am dreptate.

Un exemplu cât se poate de concludent:
 Ieri. Zi frumoasă. De vară. Copiii afară, cu minge, fără minge... cu bicicletă, fără bicicletă, cu apetit sau fără.Toţi leneşi. Toţi urlând la super mama, care, la auzul strigătului lor de luptă, ar trebui să pregătească super sendvişul, să care afară super bicicleta, sau să arunce pe geam hyper-mintea.
Partea puţintel enervantă intervine în momentul în care super plodul urlăcios, scoate zgomotele aferente pline de nevoie, cum că vrea, că îi trebuie, că i-ar plăcea, ba un sendviş, ba o palmă la fund.
Fireşte, toate astea se întâmplă în condiţiile în care geamul meu stă mândru şi deschis, eu încercând să îmi privesc pleoapele prin interior, după o zi lungă şi obositoare.
Primul instict a fost să arunc cu roşii, apoi mi-am amintit că urlăciosul e doar un copil şi că n-are nicio vină dacă e crescut prost, apoi, mi-am dat seama că dacă aş face asta, cu siguranţă EU m-aş comporta ca un copil, unul destul de prost şi rău.
Însă, de departe cel mai important detaliu a fost faptul că îmi plac roşiile mult prea mult ca să le stric pe copii needucaţi.

După episodul cu roşiile am constatat cât de bitter devenim noi, ,,ăştia mari", odată cu vârsta... Iar treaba asta m-a făcut să-mi amintesc de vreo câteva întâmplări din propria copilărie...

Andra
Andra a fost colega mea de bancă pe toată perioada şcolii primare. Deşi ne certam constant pe motiv de soră mai mare (a ei) cu care trebuia să ţină pentru că altfel şi-o lua, pot spune că noi două eram tiparul perfect al fetiţelor cu două codiţe (de bucată), ce mergeau de mânuţă la şcoală.
Unde mai pui că eram şi vecine. Atât de vecine că stăteam la acelaşi etaj, geam în geam, spre exasperarea vecinilor de la alte etaje. Pentru că temele ni le făceam împreună, dar nu oricum, ci ieşind pe geam şi confruntând cu glas tare ecuaţii, derivări franţuzeşti şi predicatele din propoziţie. Asta până apărea Cruela Medville (sora mai mare), pentru că, în momentul ăla, Andra se trezea trasă de codiţe şi ameninţată că i se vor confisca acadelele şi gumele Turbo, dacă mai discută cu inamicul.
Chiar şi aşa, până să se prindă Cruela ce se întâmplă sub ochii ei, afla tot cartierul cum stă treaba cu temele unui plod de clasa a III-a.

Florin
Florin era vecinul meu mai mic, care avea un frate şi mai mic. Astfel, fiind frate mai mare, îndatorirea lui numărul unu era să uite de minge, şotron sau praştie şi să aibă grijă ca Miti (embrionul de frate'su) să nu mănânce de pe jos.
Ochiul ager al mamei, veghea de la balconul etajului 1, când şi când, printre cafele, schimburi de reţete şi discuţii kilometrice la telefonul fix cu linie dublă.
Cu toate astea, într-o oareş'ce zi, Miti reuşeşte să mănânce de pe jos. Îşi face hatârul. Florin îl observă şi începe să ţipe ca din gură de şarpe la maică'sa:
-Mamaaaaaaaaa, Miti a mâncat de pe jos!
-Da' bate-l şi tu!
-Da ce mă, eu sunt mamăă? Numai mamele îl bat.

Nu mai spun că astfel de şouri se întâmplau frecvent pe la noi prin cartier şi tind să cred că nu eram nici pe departe unici... aşa cum nici copiii de astăzi nu sunt.
M-am hotărât să-i tolerez şi să folosesc roşiile la salata. Asta până nu mă voi trezi chiar eu cu vreo poreclă de genul Cruela Medville.

Mina and the Count