I was born fashionably late

Nu am fost niciodată punctualitatea în persoană. Oricât m-aş da peste cap, tot nu reuşesc să ajung la timp. Poate pentru că m-am născut cu două săptămâni mai târziu decât ar fi trebuit. Iar dacă stau să mă gândesc, lipsa acestei întârzieri, mi-ar fi şterpelit avantajul de a fi balanţă; asta ar fi fost o reală problemă. Nu pentru că aş avea un cult al zodiei, ci pentru că de-alungul vremii, faptul că sunt balanţă m-a ajutat să pozez drept o fiinţă extrem de echilibrată (deşi în realitate lucrul ăsta e departe de a fi adevărat). Iată la ce te poate ajuta să ajungi mai târziu, chiar şi atunci când toată lumea păcăne cu degetele de masă cum că n-ai nici măcar bunul simţ de a te naşte la timp. 

De-alungul timpului, mulţi mi-au bătut obrazul cum că mereu ajung târziu. Eu am încercat să le explic că asta vine de undeva din natura mea şi că e în strânsă legătură cu data de 6 octombrie, dar, no use. Lumea nu pricepe, pur şi simplu nu e sensibilă.

Şi, ca să vedeţi că nu glumesc, am să vă povestesc ce am păţit într-o zi, pe vremea când eram în clasa a 9-a. Ei, după ce că ajunsul la timp nu e una din virtuţile mele, unde mai pui că nici a morning person nu sunt. Imaginaţi-vă cine ajungea mereu după profesor, la prima oră? Fireşte, eu. Ei, şi-n astă ordine de gânduri şi idei, iată că într-o bună dimineaţă mi s-a întâmplat iar. Norocul meu e că prima ora era engleza, ghinionul meu e că eram destul de adormită încât, în loc să găsesc o scuză minciunită, dar plauzibilă, m-am gândit eu că n-ar fi o idee rea să fiu sinceră şi să spun: mă scuzaţi că am întârziat, dar am probleme cu sculatul. 

Da, m-a mai scos puţin de cacao faptul că sunt reprezentă a sexului mofturos, cu toate astea, râsul tot râs a fost, iar evenimentul a rămas bine întipărit în memoria de elefant a colegilor mei ce şi-au făcut un obicei din a se amuza pe seama problemei mele cu sculatul. Tot răul spre bine, până la urmă; e nevoie şi de astfel de evenimente pentru a mai atenua supărarea cauzată de 3-ul ăla pe care ţi l-a articulat Groza pentru că nu ştiai formula vitezei.

Ei bine, oricât aş încerca eu să fiu punctuală, chiar şi în ziua de azi, la 10 ani de la evenimentul de la oră de engleză, şi la 25 ani de la primul eveniment la care am întârziat cu graţie, aşa cum spune şi titlul postării., am aceaşi problemă. O armată de ceasuri deşteptătoare nu m-ar face să ajung vreodată la timp undeva. O zi în care nu întârzii măcar 5 minute e o zi irosită.

Ta-na-na-na-naaaaa! (jingle de reclamă)

Dacă nu vreţi să păţiţi ca Iulia, cumpăraţi ceasurile Casio! 

Ta-na-na-naaaaa! (jingle de reclamă)

Concluzie: naravul din fire, n-are lecuire! ... dar, recunosc că pe lângă evenimentele amuzante de care am avut parte, am ratat multe lucruri pe care uneori aş da orice să le mai pot întoarce din timp. Şi nu, dacă dai ceasul înapoi, nu se schimbă nimic. Pentru că toate au vremea lor, doar a lor.

Streets of... Călăraşi

Cine mă cunoaşte bine ştie că nu am copilărit în Galaţi, arborele mele genealogic fiind cu ramurele puţintel cam înşirate prin ţară. Nu îmi pare rău de lucrul ăsta. Să te muţi de colo-colo ca ţiganul cu cortul, poate avea uneori avantaje, aşa cum poate avea şi muuulte dezavantaje.

Ok, recunosc, dezavantajele sunt înzecit mai mari, având în vedere că niciodată nu ai sentimentul ăla de apartenenţă, dar, toate trec, şi vin altele, aşa cum obişuineşte să zică o bună prietenă de-a mea. Cu toate periplurile mele prin ţară, dacă ar fi să mă leg de un anumit loc al copilăriei mele (în afară de curtea bunicii, fireşte), m-aş lega de Călăraşi.

Pentru cei ce nu au idee, Călăraşiul e un oraş micuţ, iar pe vremea când eram eu copil era destul de murdărel şi nearanjat. Cu toate astea, nicăieri în lume nu am mai văzut un apus de soare ca cel de la Călăraşi, cel ce se întrepătrundea parcă cu graniţa de la bulgari (nu îmi spuneţi că Bulgaria e în sud şi că aşa ceva nu are cum să fie, pentru că are! Ştiu eu de ce!). Acelaşi apus de soare ce se reflecta într-un mod absolut uluitor în geamurile blocurilor de peste Strada Bucureşti.

Vedeţi voi, eu am locuit într-un cartier ce poartă numele de Mircea Vodă, pe o stradă ce se numeşte sugestiv Luceafărului, numele străzii fiind cam prima mea tangenţă cu Eminescu. Luceafărul se oprea brusc în Şcoala Generală Nr. 8, iar în cealaltă parte, se oprea în bazarul cu lucruri aduse de la bulgari. Luceafărul era mereu plin de copii ce se jucau cu mingea, şotronul, plicul sau elasticul. După-amiezele erau mereu însorite de un portocaliu superb.Toate acestea se întâmplau pe Luceafăr.

Cum aş putea uita Călăraşiul? Cu singurul lui mall (chiar dacă pe vremea aia, nu se ştia de termen) ce se numea Big, deşi el nu era deloc big. Big-ul mi-l amintesc roşu - am dubii că aşa şi era, însă, cu imaginaţia mea nu prea te pui. 

De partea cealaltă a Big-ului era tanti Joiţa. Tanti Joiţa era vânzâtoarea preferată a copiilor. Avea cele mai bune bombonele cu surprize şi era singura care ne accepta modele de 50 lei (vechi) ţinute o zi întreagă de joacă în... tenişi.

Sau cum aş putea uita maidanele din faţa blocului pe care creştea cea mai verde iarbă? ...În care mă tăvăleam şi în care îmi transformam pantalonii din culoarea lor naturală în ceva cu iz verzui.

...Ori fundaţiile de bloc părăsite de la marginea oraşului unde inventam poveşti de groază pe marginea unui os de animal găsit pe nu ştiu unde.

Sau pe nea Florică şi pe tanti Florica, vecinii noştrii de la casă, de peste stradă, ce îşi ascundeau sticluţele de rachiu de după copaci şi uitau că de la etajul 2 se vede perfect lucrul acesta. Cu toate astea, nenea Florică şi tanti Florica erau cei mai de treabă vecini posibili! Erau cei ce ne lăsau să ne căţărăm pe gardurile lor în luna lui mai, când apăreau corcoduşele, cei ce ne lăsau să bem apă de la canal atunci când jocul cu mingea devenea prea obositor. 

Vedeţi voi, poate pentru marea majoritate, Călăraşiul nu înseamnă nimic, însă, pentru mine înseamnă o parte din viaţă. Partea aia din viaţă în care am deschis ochii şi am început să pricep că universul nu se desfăşoară doar în interiorul curţii bunicii mele. 

Pentru că am auzit că oraşul Călăraşi nu mai arată aşa, şi pentru că mereu îmi va fi dor de Ionela, Andra, Claudiu, Monica, doamna învăţătoare Jeciu, doamna dirigintă Nicolcea, şcoala 8, cartierul Mircea Vodă şi apartamentul meu cu vedere largă, consider că melodia ce urmează descrie perfect copilăria mea.

Şi, ar fi atât de multe de povestit, dar... poate cu altă ocazie. :)

Povestea Iepurelului fără nume

Cum spuneam într-o postare anterioră, call me Creangă, Ion Creangă. Dacă ar fi să fac un top zece al subiectelor preferate de discuţie, pe primele trei locuri ar ieşi copilăria mea. Nu că aş fi avut o copilărie mai faină, mai interesantă sau măcar mai plină de savoare decât a altor copii. 

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, nici Creangă nu cred că a avut o copilărie mai savuroasă decât a majorităţii, doar că el a ştiut cum să-şi păstreze sufletul tânăr şi să povestească cu foc, patos şi umor  cum fura el cireşe sau cum se ducea la scăldat. 

Ei, şi dacă ar fi să intru şi mai tare în detalii în legătură cu a mea copilărie, clar aş menţiona ceva despre jucarii. Jucăriile mele preferate all time! Nu de alta, dar am fost un copil obsesiv, cu pata pusă pe anumite jucării mai mult sau mai puţin demne de atenţia oricărui copil. 

Da, am avut masinute, triciclete, jucării de tot felul daaaar, vedeţi voi, am avut pata pusă pe două chestii de pluş. Prima chestie răpciugoasă de pluş a fost Mitică, dar despre el v-am vorbit într-o postare de acum câteva luni. Aşa că, de data asta am să vă vorbesc despre Iepurelul fără nume. 

Ei, dragii mei, Iepurelul fără nume, nu avea... un nume, dar avea o întreagă istorie în spatele lui, el aparţinând iniţial mamei mele, trecând cu stoicism prin anii grei ai comunismului, supravieţuind vitejeşte perioadei de vreo câţiva ani în care locuise într-un sac cu vechituri în podul casei bunicii mele. Ca să nu mai menţionez că atât timp cât mama îi fusese proprietar de fapt şi de drept, îi mai ronţăise şi-o ureche. 

Cu toate că trecuse prin atâtea orori, Iepurelul fără nume avea să fie găsit de către mine, într-unul dintre periplurile mele prin podul casei. Am fost un copil extrem de curios, scotocitor, scormonitor şi căţărător, aşa că, întâlnirea cu jucăria ronţăită era doar o chestiune de timp. 

Din ziua în care l-am găsit, dragostea noastră a fost de neînvins. Eram nedespărţiţi. Nimeni şi nimic (nici măcar mama) nu avea să se mai pună în calea iubirii noastre. 

Cât era ziua de lungă, eu şi Iepurelul fără nume colindam curtea bunicii. Eu încălţată cu săndăluţe prăfuite, el tras de mine de o ureche. Târâit, mai bine zis... 

Ba chiar şi dormeam împreună în acelaşi pat. Eu, el şi bunica. Bunica trebuia să îi facă loc de fiecare dată şi să nu care-cumva să îndrăznească să-l lovească sau să sforăie. Mergeam pe principiul că el nu poate să vorbească şi să zică ce-l deranjează, aşa că eu îi eram consilier şi purtător de cuvânt. Iar eu ştiam că şi pe el îl deranjează sforăitul. Îl cunoşteam bine! 

Ani buni, unde eram eu, era şi el. Şi invers. Ţineam la părerea lui şi îi respectam gusturile şi preferinţele.  Relaţia noastră era perfectă. 

Totul s-a sfârşit în ziua în care am fost trimisă cu forţa la şcoală. Nu am să pot niciodată uita ziua în care am fost luată de o aripă, despărţită de Iepurelul fără nume, dusă la oraş şi îmbrăcată cu o uniformă urâtă şi plină de pătrăţele. Acela a fost începutul sfârşitului, pentru că, odată ce te bagă în sala de clasă, adios copilărie, Iepurei fără nume şi săndăluţe prăfuite. 

Şcoala e ca un fel de navă extraterestră ce îţi şterge amintirile şi îţi spală creierul. 

Pentru cei ce vor întreba, Iepurelul fără nume s-a întors în pod, aşteptând o altă generaţie. Ce e cel mai trist e că acea generaţie nu va veni. Niciodată. 

Probabil că atunci când voi îmbătrâni şi voi da în mintea copiilor, îl voi căuta din nou şi vom fi iarăşi de nedespărţit.

Amintiri din Epoca de Aur

La recomandarea cuiva drag (şi cu gusturi bune) am urmărit Amintiri din Epoca de Aur.
Film românesc, format dintr-un set de câteva povestiri amuzante şi isteţele, cu iz comunist.
Un fel de râsu-plânsul.
Filmul e regizat de wonder-kid-ul, Cristian Mungiu, care, deşi cu prima peliculă (câştigătoare la Cannes) nu m-a prea dat pe spate, cu Amintiri din Epoca de Aur chiar a reuşit să-mi smulgă un zâmbet.

De asemenea, Amintiri din Epoca de Aur aminteşte destul de mult de Nunta Mută a lui Horaţiu Mălăele, film tot românesc (logic) care mi-a plăcut foarte mult, de asemenea, şi, pe care bineînţeles, îl recomand.
Pe cuvânt de pionier!