Deja se simte miros de școală

Timpul trece al naibii de repede. Nici nu te-ai învârtit bine și nu ți-ai lipit strașnic nasul de Abecedar, că pac, pleosc, buf, o forță supremă te trimite într-o lume a adulților în care nu vrei să fii. Dintr-o dată, nu mai ai cum să dai vina pe colegul de bancă, pentru că ăsta s-a făcut ditamai găliganul și dacă-l deranjezi ți-a și articulat-o peste ceafă. Nici măcar mamei sau doamnei învățătoare nu te mai poți plânge, că vorb-aia: ești mare, nenică. Acum trebuie să-ți rezolvi situațiile singur-singurel, ba unde mai pui că trebuie să le rezolvi și pe ale altora. Gata cu distracția la gârla de lângă curtea bunicii, pentru că nu mai ai timp. Și chiar dacă ai avea, parcă nu-ți mai dă mâna, ție, adult în toată splendoarea, să te copilărești. 

Și cum spuneam... miroase a școală. Pe vremea când eram direct afectată de fenomen, nu mă hotăram exact dacă perioada e una fericită pentru mine, au ba. Începutul de școală însemna terminarea vacanței de vară, implicit plecarea de la bunici. Pe de altă parte, însemna miros de cărți, însemna că se apropie cu pași alerți ziua mea de naștere și mai însemna că primesc cadouri. Prin urmare, începutul de școală semăna, în cazul meu, cu senzația aia masochistă - când te doare măseaua, în loc să caști gura, tu strângi din dinți cât poți. Parcă nu mai doare în halul ăla. Parcă... Sau, cum aveam să aflu peste ani, cam cum e să te îndrăgostești. Un fel de durere, dulce, durere. 

Trecând la lucruri ceva mai palpabile, treaba cu școala era că noi aveam rechizite. Da, din alea expirate de prin anii 1990, cu iz optecist, dar aveam. Și ne plăceau al naibii de tare. Pe vremea aia nu existau pixuri cu Hannah... Montana (așa o cheamă?), cu Spiderman, Iron Man, blah, blah, blah. Nope, pe vremea mea copiii care deținea penar cu magnet și pix cu roșu se numărau printre privilegiați. Iar lucrul ăsta nu se întâmpla dintr-o sărăcie lucie, ci din condițiile existente pe vremea aia. E ca și cum ai spune că omul cavernelor era sărac pentru că pe vremea lui, cel mai tare gadget era roata, Țin minte că cea mai șmecheră chestie pe care am putut vreodată să o am, când eram kinder pe la școală, a fost o riglă cu tabla înmulțirii pe spate. Încet, moda s-a luat la toată clasa. Brusc, toți eram mari matematicieni. Până s-a prins doamna Jeciu și a început să se ocupe personal cu strânsul riglelor, atunci când era rost de scos o foaie de hârtie. P.S. Încă am sechele cu tabla înmulțirii cu 7. Mă enervează și aș scoate-o din programă! Asta nu e tablă a înmulțirii. E tortură murdară!

Ei, acum, kinderii au cu totul alte pretenții decât aveam noi. Și e normal. Lumea evoluează, se schimbă, iar se schimbă... și tot așa. Însă, aici intervine o problemă: cu cât se măresc pretențiile, cu atât parcă se vede mai pregnant sărăcia în cazul unora. Și, cum copii sunt cu toții, nu ai cum să îi privezi de ceea ce are colegul. Iată de ce, există și campanii care merită atenția mea: ca de exemplu cea făcută de Real Hypermarket.

Comunicatul de presă privind campania:

In perioada 21 iulie - 28 septembrie a.c clientii care fac cumparaturi in magazinele real,- de minimum 10 lei pe un singur bon fiscal primesc un numar de puncte aferent valorii cumparaturilor facute. Aceste puncte pot fi acordate de catre acestia prin accesarea website-ului http://www.academiaderechizite.ro/ scolilor inscrise in program. La sfarsitul campaniei fiecare scoala primeste numarul de laptop-uri aferent punctelor acumulate.  

Pentru mai multe detalii, regulamentul oficial al programului este disponibil la Biroul Relatii cu Clientii din fiecare magazin real,- precum si pe website-ul http://www.academiaderechizite.ro/.

Nu știu eu despre alții, dar eu am învățat să folosesc un calculator fix în clasa a VII-a, datorită orelor de informatică. Și, ceea ce am învățat eu nu se poate musai spune că a fost informatică, având în vedere că monitoarele erau din piatră, tastatura din lemn (nu, nu din bambus), iar circuitele erau confecționate din conserve vechi de pește.  Când m-am deșteptat, am observat că trebuie să o iau de la capăt cu învățatul utilizării unui pc, pentru că ceea ce știam eu, nu prea semăna cu ceea ce era de fapt adevărat. Și da, sunt absolut conștientă că mirosul de vechi se datorează și faptului că s-au scurs vreo 12 ani de când eram eu clasa a VII-a. Cu toate astea, am auzit că situațiile actuale prin școli au de-a face cu aceleași rășnițe obosite. În consecință, se cere o schimbare masivă, zic. 

Eu nu am copii și nici nu îmi doresc. Singurul copil pe care mi-l doresc sunt eu. Cu toate astea, îmi amintesc perfect cum e să fii copil, și tocmai din acest motiv, aleg să susțin această campanie! Pentru mai multe detalii, sunteți invitații mei să accesați link-urile de mai sus. 

Și-ar mai fi un aspect. Ouă, lapte, ulei și toate alea cumpără toată lumea. Corect? Corect. De ce să nu ajutăm prin ouțul ăla, prin sticluța aia de ulei, un copil, doi, trei, nouă? Un carton întreg de copii?

Streets of... Călăraşi

Cine mă cunoaşte bine ştie că nu am copilărit în Galaţi, arborele mele genealogic fiind cu ramurele puţintel cam înşirate prin ţară. Nu îmi pare rău de lucrul ăsta. Să te muţi de colo-colo ca ţiganul cu cortul, poate avea uneori avantaje, aşa cum poate avea şi muuulte dezavantaje.

Ok, recunosc, dezavantajele sunt înzecit mai mari, având în vedere că niciodată nu ai sentimentul ăla de apartenenţă, dar, toate trec, şi vin altele, aşa cum obişuineşte să zică o bună prietenă de-a mea. Cu toate periplurile mele prin ţară, dacă ar fi să mă leg de un anumit loc al copilăriei mele (în afară de curtea bunicii, fireşte), m-aş lega de Călăraşi.

Pentru cei ce nu au idee, Călăraşiul e un oraş micuţ, iar pe vremea când eram eu copil era destul de murdărel şi nearanjat. Cu toate astea, nicăieri în lume nu am mai văzut un apus de soare ca cel de la Călăraşi, cel ce se întrepătrundea parcă cu graniţa de la bulgari (nu îmi spuneţi că Bulgaria e în sud şi că aşa ceva nu are cum să fie, pentru că are! Ştiu eu de ce!). Acelaşi apus de soare ce se reflecta într-un mod absolut uluitor în geamurile blocurilor de peste Strada Bucureşti.

Vedeţi voi, eu am locuit într-un cartier ce poartă numele de Mircea Vodă, pe o stradă ce se numeşte sugestiv Luceafărului, numele străzii fiind cam prima mea tangenţă cu Eminescu. Luceafărul se oprea brusc în Şcoala Generală Nr. 8, iar în cealaltă parte, se oprea în bazarul cu lucruri aduse de la bulgari. Luceafărul era mereu plin de copii ce se jucau cu mingea, şotronul, plicul sau elasticul. După-amiezele erau mereu însorite de un portocaliu superb.Toate acestea se întâmplau pe Luceafăr.

Cum aş putea uita Călăraşiul? Cu singurul lui mall (chiar dacă pe vremea aia, nu se ştia de termen) ce se numea Big, deşi el nu era deloc big. Big-ul mi-l amintesc roşu - am dubii că aşa şi era, însă, cu imaginaţia mea nu prea te pui. 

De partea cealaltă a Big-ului era tanti Joiţa. Tanti Joiţa era vânzâtoarea preferată a copiilor. Avea cele mai bune bombonele cu surprize şi era singura care ne accepta modele de 50 lei (vechi) ţinute o zi întreagă de joacă în... tenişi.

Sau cum aş putea uita maidanele din faţa blocului pe care creştea cea mai verde iarbă? ...În care mă tăvăleam şi în care îmi transformam pantalonii din culoarea lor naturală în ceva cu iz verzui.

...Ori fundaţiile de bloc părăsite de la marginea oraşului unde inventam poveşti de groază pe marginea unui os de animal găsit pe nu ştiu unde.

Sau pe nea Florică şi pe tanti Florica, vecinii noştrii de la casă, de peste stradă, ce îşi ascundeau sticluţele de rachiu de după copaci şi uitau că de la etajul 2 se vede perfect lucrul acesta. Cu toate astea, nenea Florică şi tanti Florica erau cei mai de treabă vecini posibili! Erau cei ce ne lăsau să ne căţărăm pe gardurile lor în luna lui mai, când apăreau corcoduşele, cei ce ne lăsau să bem apă de la canal atunci când jocul cu mingea devenea prea obositor. 

Vedeţi voi, poate pentru marea majoritate, Călăraşiul nu înseamnă nimic, însă, pentru mine înseamnă o parte din viaţă. Partea aia din viaţă în care am deschis ochii şi am început să pricep că universul nu se desfăşoară doar în interiorul curţii bunicii mele. 

Pentru că am auzit că oraşul Călăraşi nu mai arată aşa, şi pentru că mereu îmi va fi dor de Ionela, Andra, Claudiu, Monica, doamna învăţătoare Jeciu, doamna dirigintă Nicolcea, şcoala 8, cartierul Mircea Vodă şi apartamentul meu cu vedere largă, consider că melodia ce urmează descrie perfect copilăria mea.

Şi, ar fi atât de multe de povestit, dar... poate cu altă ocazie. :)

Ai diplomă, ai viitor (?!)

Mă amuză teribil cum și cât se pot păcăli unii. Da, suntem în plină criză. Da, nimeni, sau... aproape nimeni, nu are de muncă. Și... da, toată lumea face tot posibilul să-și diversifice veniturile cât mai mult. Lucru complet nevinovat, dacă e să ne oprim fix la această afirmație.

Cu toate astea, navigam zilele trecute un site de job-uri și, pe lângă veșnicii reprezentanți door-to-door, muncă de pay-per-click, sondaje de opinie și reprezentați pentru asigurări, mă mai trage de nas o anumită chestie. Iaca se poartă cursurile.

Corect, situația e sensibilă, unele joburi apar, altele dispar, e un du-te vino constant pe piața muncii, dar, ce m-a frapat în mod deosebit a fost faptul că acum, cursurile cu pricina se fac online. Întrebarea e... CUM NAIBA? Mai ales dacă stăm și ne gândim că e vorba despre cursuri de operator computer (?!) și de limbă germană. Adică, ok, fain, utile, nu zic nu... dar cum poți învăța să folosești un calculator online? Nu cumva, ca să intri online îți trebuie un curs tocmai de operator calculatoare? Zic și eu... Iar când vine vorba de limbile străine, treaba stă cam în același fel. Cum prinzi accentul? Cum știi dacă așa cum pronunți tu e chiar așa cum ar trebui? Cine te verifică? Cine îți dă lucrări de control? Cine țipă la tine dacă nu ai învățat?
Nu de alta, dar uite, de exemplu, eu am învățat trei ani de germană la școala generală și categoric după primele 8 ore de germană nu mă consideram expert. De ce zic opt ore? Pentru că asta e durata cursurilor despre care vorbesc.

Cum Dumnezeu să înveți o limbă străină în 8 ore, când mie mi-au trebuit 3 ani și declar cu mâna pe inimă că pricep germana, dar nu mă laud nici c-o dicție extraordinară și nici nu sunt vreun dex din punctul ăsta de vedere.
Ca să nu mai spun că mi-au trebuit aproximativ 2 ani ca să pot tasta cursiv, asta că tot menționam mai devreme de cursurile de operator computer. 

Acum, pot pricepe și ideea că oamenii asigură pentru bănuții ăia (contravaloarea așa-zisului curs) o diplomă, ce ei o garantează a fi internațională... dar, în cazul ăsta, înseamnă că orice prost ar putea avea diplomă și-ar rivaliza cu mine, de exemplu, sau chiar cu altul mult mai bine pregatit decât mine.

Dacă așa funcționează lucrurile în ziua de astăzi, eu zic pas. Nu de alta, dar mi se face lehamite de modalitățile unora de a scoate bani și de modalitățile altora de a se umple de hârtii doveditoare de competențe.

Treaba asta cu diplomele pe bandă rulantă la foc automat e clar o excrocherie, dar, ce este cel mai grav este că site-urile oficiale de job-uri le acceptă ca atare, le promovează, fără a le verifica...

Despre mine, pe scurt

Na, c-am primit de la Lia o leapşă faină rău. Mă ştiţi pe mine că ridic din sprânceană când vine vorba de lepşe şi alte chestii asemenea. Ei, dar ăsteia nu i-am putut, dom'le, rezista. În consecinţă, mă fac obligată să zic cam care au fost evenimentele ce mi-au marcat mie existenţa, începând cu momentul alpha.

Păi, pe 6 Octombrie 1986 am început tămbălăul. Atunci s-au decis astrele că tre'să apar eu pe lume, spre disperarea multora care au ajuns, mai mare fiind, să mă cunoască. Cică era o iarnă precoce, cam ca cea care se anunţă a fi anul ăsta, şi cică mama sufla peste mine, ca la Betleem, ca să nu îngheţ. Nu de alta, dar generaţia Cernobîl a avut cel mai mult de suferit de frig. Mai ales Balanţele! Ei hai, şi Scorpionii, că vorb-aia, ce mi-e Octombrie, ce mi-e Noiembrie. De ăia născuţi în Decembrie nu mai zic nimic, pentru că ăia sunt vineţi de mult.

Peste opt luni învăţam să număr până la... opt. Nu, nu mint. Chiar aşa e. Mama stă ca martor. De fapt, de la ea şi am informaţia, că eu nu-mi amintesc mare brânză. De ce până la opt? Păi, cum mamei îi plăcea teribil să facă gimnastică, acolo se terminau mişcările. Şi treaba venea cam aşa: un', doi, tei, patu, ţinţi, ţase, ţapte, ot.

Peste vreun an, ai mei decideau că e mai bine să mă trimită măcar pentru un an la bunica, pentru a mă obişnui  cu viaţa de la ţară. Anul s-a lungit până am făcut cinci ani. Ce-i drept că, între timp au făcut o pauză în care m-au readus la oraş pentru a face cunoştinţă cu tainele grădiniţei în care se doarme la prânz. Nu-mi plăcea să dorm la prânz, aşa că m-au adus înapoi la bunica, unde am rămas până la vărsta de cinci ani, aşa cum spuneam.
La bunica am cunoscut tot ce e frumos. La bunica am învăţat să mă caţăr în copaci... şi tot la ea am învăţat să alerg cu două secunde înaintea linguriţei cu lapte motorizate de către bunica.

La cinci ani, ai mei au decis că e cam gata cu şmecheria şi m-au readus în sânul cuvilizaţiei. Cam în acelaşi moment m-a învăţat mama să citesc (vorba aia, copilul tre'be să fie precoc prentru şcoală), în timp ce tata se chinuia să-şi aplice scăunel lăcuit pe cadrul semicursierei lui, ca să-mi dovedească că nu numai bunicul ştie să mă plimbe pe bicicletă. Big fail. 

Cu tainele alfabetului bine puse la punct, cuceritul învăţătoarei din clasa I a fost floare la ureche. Instant love! Adevărul e că şi până în ziua de astăzi socotesc că doamna Jeciu e una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am putut vedea vreodată. Aşa că, am devenit cel mai conştiincios copil din clasă, pentru a-i dovedi că sunt demnă de dragostea ei. Şi m-a iubit. Şi eu pe ea. Cam de când ne-a însemnat cu câte un clopoteţ în piept, ca să ne recunoaştem prin curtea şcolii, nu care-cumva să ne jucăm cu duşmanii de la clasa doamnei Matei.
Până în clasa a V-a, am avut timp berechet să-mi cunosc şi colegii, pe unii să nu-i plac, pe alţii să-i plac şi mai puţin, doar doi-trei reuşind să intre în graţiile mele. Colega de bancă era obligată să-mi intre în graţie, că-mi era şi vecină, iar cu vecinii nu te pui rău, mai ales dacă geamul tău de la dormitor e foarte aproape cu geamul lor de la dormitor. Glumesc, Andra era chiar un copil de treabă.

În clasa a V-a, după ce am plâns ca disperata o noapte întreagă după doamna Jeciu, am cunoscut-o pe doamna Nicolcea (profa de franceză din clasa a II-a). Ei, eu şi doamna Nicolcea eram cunoştinţe vechi, de pe vremea când încercase ea să ne înveţe cum stă treaba cu francofonia şi noi, copii de Cartoon Network (că abia pusese cablu prin oraş) nu şi nu! Aşa că, femeia, într-o criză de nervi, a decis că noi suntem animale şi că tre'să se elibereze şi să ne-o spună. Moment la care, principiile mele au luat foc şi-am decis să protestez pe loc.
Ei, reîntâlnirea din clasa a V-a, vă închipuiţi că a fost ca un şoc pentru mine. De ce tocmai ea?
...Dar ştia doamna Jeciu ce ştia, pentru că, doamna Nicolcea s-a dovedit a fi cea mai faină dirigintă din câte au existat, fiind prima persoană care mi-a descoperit talentul scriitoricesc, publicându-mi pe banii ei un articol pueril în ziarul local. Ba chiar, ştiţi ce-a mai făcut doamna Nicolcea? M-a plătit chiar şi pe mine, spunându-mi că cei de la ziar au decis să mă recompenseze pentru articol. Logic, că eu aflam chestia asta abia mai târziu, dar imboldul a fost suficient de mare pentru ca eu să pricep ce am de făcut.
Când m-am mutat din acel oraş în care am copilărit, tot doamna Nicolcea mi l-a dat pe Toto, prima mea iubire. O corcitură de Terrier cu şoricar de-o frumuseţe extraordinară. În timp, câinele ăsta s-a dovedit a-mi semăna, pentru că deţinea un ego mai mare decât mustăţile lui şi bărbiţa lui (eu n-am nici barbă şi nici mustăţi...).
Tot în clasa a V-a mi-am cunoscut cea mai bună prietenă din toate timpurile. Nu ştiu exact dacă, în condiţiile în care aş fi ţinut legătura ar fi rămas, dar, cu siguranţă am rămas cu a thing, când vine vorba despre ea. Ţinutul de legătură nu a depins nici de mine, nici de ea, ci de nişte cauze cu bătaie spre cele lumeşti, dar, despre asta nu simt nevoia în mod expres să vorbesc.

În anii următori, cam aproape de perioada liceului, m-am mutat la Galaţi. Am urât oraşul ăsta din start. Nu-mi plăcea nimic aici, începând de la accent, sfârşind cu modul de a privi lucrurile a oamenilor de pe aici. Următorii ani mi i-am petrecut jinduind după fostul oraş si făcând comparaţii mai mult sau mai puţin obiective, între cele două.

La liceu, lucrurile s-au transformat din supărate în rebele, pentru că am început să ascult intensiv rock (cu toate variaţiunile posibile... de regulă, cu cât mai black cu atât mai bine) şi-am adoptat un look ca atare. În prima instanţă am adoptat stilul cu părul aproape ras, ca după, să-mi dau seama că un par negru ar da super bine cu un machiaj negru şi cu ceva corseţele din dotare. Prieteni mi-am făcut şi pe aici, dar niciodată ceva de durată sau ceva ce aş fi catalogat drept ,,îmi dau şi cămaşa de pe mine, doar pentru tine". Am avut de câteva ori tendinţa de a crede că friends are forever, dar timpul a dovedit contrariul. Cu toate astea, pe timpul adolescenţei, distracţia a fost mai mult decât maximă. Superficială, dar maximă.

Ei, dacă toată adolescenţa mi-am petrecut-o călătorind prin alte colţuri de ţară decât Galaţi, în 2007 am cunoscut motivul pentru care acum nu mă mai impresionează alte locuri, pentru care îmi place Galaţiul şi pentru care dorul de ducă nu mai există. Pentru că, în 2007, am învăţat să iubesc. Şi nu puţin! Cu toată fiinţa mea! Datorită ei, a dragostei, nu mi-am mai dorit să fug constant din Galaţi. Datorită ei am făcut schimbări majore în comportamentul meu (încă sunt în procese de corectat). Datorită ei, m-am şlefuit şi o recunosc cu mâna pe inimă, pentru că, datorită ei mi-am dorit să repar tot ce era defect până acel moment la mine. Nu există om perfect, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne plafonăm în această idee şi să ne consolăm cu ea. Mereu e loc de mai bine... de îmbunătăţiri. Ea m-a făcut să înţeleg asta. Ei, dar chiar dacă timp de multă vreme nu am avut-o lângă mine fizic, ea continua să existe. Anul coincide cu startul pasiunii pentru fotografie, şi nu e întâmplător.

În vara lui 2008, mi-am împlinit un vis, şi-am văzut Lacrimosa la Sibiu. That was the day! Mai mult nici nu ştiu dacă merită comentat! Între timp am intrat şi la o a doua facultate, m-am apucat de muncă, m-am lăsat de muncă, iar m-am apucat când am rămas fără bani... şi tot aşa.

În ianuarie 2010 am învăţat că nu există coicidenţe şi că nimic nu se întâmplă degeaba, iar de atunci continui să cred asta. Aş îndrăzni să zic că atunci a început continuarea lui 2007. Tocmai mi-am pus o dorinţă, dar nu o zic! :)

Noiembrie, 2010, Lia mă cadoriseşte cu leapşa asta, iar eu o dau mai departe oricui o va dori.

Miroase a şcoală, a cerneală şi-a radieră!

Astăzi de dimineaţă, când m-am trezit, mirosea pentru prima dată a toamnă. Pe de-o parte îmi place toamna de mor. E răcoare, e bine... coloritul naturii e de-a dreptul uimitor, ascuţitor de simţuri pentru cineva ca mine...

Pe de altă parte, toamna are doza ei de melancolie blegoasă, ce uneori tinde să o dea în tristeţe de-a dreptul. Poate şi condiţiile meterorologice sunt de vină... asta ca să evit cu desăvârşire romantismul (nu în sens de curent literar, ci in sensul de blegomanie).
Şi, pe lângă faptul că azi de dimineaţă miroasea a toamnă... mai mirosea şi a şcoală... Nu ştiu cum anume aş putea să descriu mirosul şcolii, ca să se înţeleagă mai bine senzaţia.

Aş putea spune că aduce cu mirosul cărţilor noi, a cărţilor vechi, chiar, împrumutate de la generaţiile mai mari, cu mirosul de cerneală sau de pix scurs prin ghiozdan... Sau aş putea chiar să aduc în discuţie aroma de vopsea proaspătă a băncilor. Da, am prins generaţia când şcolile chiar se renovau.

Dar, e mai mult de atât. Poate sunt toate acestea la un loc, cu un element x, necunoscut. Poate că, elementul ăla e ,,emoţia". Naiba ştie... Pe vremea aia eram mult prea copilă ca să mă auto-analizez, iar acum vremurile sunt mult prea îndepărtate ca să pot face analiza corectă a situaţiei.

Ideea e că n-am fost cu nimic deasupra celorlaţi copii. Sunt absolut sigură că toţi au simţit la fel şi, mai sunt sigură că toţi îşi amintesc mirosul de radieră, dacă le-o fluturi pe la nas... sau cel de acuarelă, de tempera sau moliciunea pensulei de ,,desen". Chiar dacă nu toţi scriu pe blogurile personale despre aşa ceva.

Şi, apropo de asta, nu ştiu despre alţii, dar mie mi se făcea poftă subit de suc la dozator, când mă uitam la gustosul pahar cu apă murdară de culoare, de la orele de Desen. Ştiţi voi cum e... în copilărie, autogestia e baza! La unii rămâne chiar şi după ce ating vârsta maturităţii...

Cu toate asta, miroase a toamnă... a cerneală (deşi n-am mai scris cu cerneală de ,,secole") şi mai miroase a timpuri pe care acum tare mult aş vrea să le retrăiesc.

Nu mai vreau să fiu mare. Sunt mare de prea mult timp...