Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

Te pedepsesc în numele lunii!

Știu că a trecut ziua copilului, dar eu sunt și voi fi mereu un copil, acolo deep down, unde nu are acces decât o singură persoană. Ei, și dacă tot vorbim despre copii, jocuri și (mai ales) desene animate, nu am cum să nu-mi amintesc de prima mea dragoste în materie de cartoons din copilărie. Cum sunt un copil optecist, bine înrădăcinat în valorile începuturilor anilor 90, și cum mai sunt și fată pe deasupra, clar am rămas cu pata foarte pusă pe Sailor Moon. 

Desenul ăsta cred ca a fost prima chestie care m-a făcut să descopăr că am sentimente, și mamăă ce sentimente, că plângeam în hohote de fiecare dată când o omora temporar pe Usaghi, ca să nu mai menționez de faptul că dacă mai băga și melodia aia cu sad violin, a doua zi la apăream la școală cu ochii umflați de plâns. Și eu, și colega mea de bancă. 

Ei, la ora 17, când începea Sailor Moon pe italieni, tot puhoiul de indieni urlători de pe maidane se tira în casă și se cumințea în fața televizorului, afară rămânând doar ciulini rostogolitori ca în vestul sălbatic. Cum se termina desenul, la 17.30 fix (asta în cazul în care nu dădeau câte două episoade, caz în care ora se muta la 18), hăiala indienilor de la C2 reîncepea brusc ca și cum ai schimba canalul la tv, totul fiind acompaniat de tropăitul lor pe scări. Credeți că Sailor Moon se oprea acolo? Not a chance! Fetele din echipa Sailor își reluau rolurile și pedepseau rău-făcătorii: pe săracii băieți. Armele? Pudrierele furate din dulapul mamei (nu mai spuneți la nimeni, dar ălea nu era de fapt pudriere ci dispozitive de preschimbat în sailor).

Vedeți voi, când ești fetiță și ai opt ani, ești mai feministă decât Susan Faludi, iar băieții clar sunt inamicii numărul unu, de vreme ce niciunul nu vroia să fie Mascatul in Frac. Acum, eu am fost un specimen aparte, pentru că băteam de-o potrivă atât băieții cât și fetele. Mai târziu aveam să aflu că bine le făceam. 

Ce Sailor eram eu? Firește că aia mai geek din toate, și anume Sailor Mercur, că deh, cine altcineva aș fi putut fi? Codițe lungi și subțiri n-aveam, nici păr negru, nici poney tail, destul de manly ca să fiu Sailor aia masculină nu eram și nici la vioară nu știam să ciupesc, astfel că n-aș fi putut să fiu nici prietena ei cea gay. În consecință, mie îmi rămăsese Ami Mizuno. 

Cu toate astea, cele mai frumoase amintiri legate de Sailor Moon nu sunt acestea, dar pe acelea le voi păstra pentru mine, așa cum orice copil care are o ciocolată mare și gustoasă, se acunde în dulap s-o mănânce; așa îmi voi depăna eu amintirile. De una singură.

Melodia de tăiat venele cu arcușul de la vioară.

Streets of... Călăraşi

Cine mă cunoaşte bine ştie că nu am copilărit în Galaţi, arborele mele genealogic fiind cu ramurele puţintel cam înşirate prin ţară. Nu îmi pare rău de lucrul ăsta. Să te muţi de colo-colo ca ţiganul cu cortul, poate avea uneori avantaje, aşa cum poate avea şi muuulte dezavantaje.

Ok, recunosc, dezavantajele sunt înzecit mai mari, având în vedere că niciodată nu ai sentimentul ăla de apartenenţă, dar, toate trec, şi vin altele, aşa cum obişuineşte să zică o bună prietenă de-a mea. Cu toate periplurile mele prin ţară, dacă ar fi să mă leg de un anumit loc al copilăriei mele (în afară de curtea bunicii, fireşte), m-aş lega de Călăraşi.

Pentru cei ce nu au idee, Călăraşiul e un oraş micuţ, iar pe vremea când eram eu copil era destul de murdărel şi nearanjat. Cu toate astea, nicăieri în lume nu am mai văzut un apus de soare ca cel de la Călăraşi, cel ce se întrepătrundea parcă cu graniţa de la bulgari (nu îmi spuneţi că Bulgaria e în sud şi că aşa ceva nu are cum să fie, pentru că are! Ştiu eu de ce!). Acelaşi apus de soare ce se reflecta într-un mod absolut uluitor în geamurile blocurilor de peste Strada Bucureşti.

Vedeţi voi, eu am locuit într-un cartier ce poartă numele de Mircea Vodă, pe o stradă ce se numeşte sugestiv Luceafărului, numele străzii fiind cam prima mea tangenţă cu Eminescu. Luceafărul se oprea brusc în Şcoala Generală Nr. 8, iar în cealaltă parte, se oprea în bazarul cu lucruri aduse de la bulgari. Luceafărul era mereu plin de copii ce se jucau cu mingea, şotronul, plicul sau elasticul. După-amiezele erau mereu însorite de un portocaliu superb.Toate acestea se întâmplau pe Luceafăr.

Cum aş putea uita Călăraşiul? Cu singurul lui mall (chiar dacă pe vremea aia, nu se ştia de termen) ce se numea Big, deşi el nu era deloc big. Big-ul mi-l amintesc roşu - am dubii că aşa şi era, însă, cu imaginaţia mea nu prea te pui. 

De partea cealaltă a Big-ului era tanti Joiţa. Tanti Joiţa era vânzâtoarea preferată a copiilor. Avea cele mai bune bombonele cu surprize şi era singura care ne accepta modele de 50 lei (vechi) ţinute o zi întreagă de joacă în... tenişi.

Sau cum aş putea uita maidanele din faţa blocului pe care creştea cea mai verde iarbă? ...În care mă tăvăleam şi în care îmi transformam pantalonii din culoarea lor naturală în ceva cu iz verzui.

...Ori fundaţiile de bloc părăsite de la marginea oraşului unde inventam poveşti de groază pe marginea unui os de animal găsit pe nu ştiu unde.

Sau pe nea Florică şi pe tanti Florica, vecinii noştrii de la casă, de peste stradă, ce îşi ascundeau sticluţele de rachiu de după copaci şi uitau că de la etajul 2 se vede perfect lucrul acesta. Cu toate astea, nenea Florică şi tanti Florica erau cei mai de treabă vecini posibili! Erau cei ce ne lăsau să ne căţărăm pe gardurile lor în luna lui mai, când apăreau corcoduşele, cei ce ne lăsau să bem apă de la canal atunci când jocul cu mingea devenea prea obositor. 

Vedeţi voi, poate pentru marea majoritate, Călăraşiul nu înseamnă nimic, însă, pentru mine înseamnă o parte din viaţă. Partea aia din viaţă în care am deschis ochii şi am început să pricep că universul nu se desfăşoară doar în interiorul curţii bunicii mele. 

Pentru că am auzit că oraşul Călăraşi nu mai arată aşa, şi pentru că mereu îmi va fi dor de Ionela, Andra, Claudiu, Monica, doamna învăţătoare Jeciu, doamna dirigintă Nicolcea, şcoala 8, cartierul Mircea Vodă şi apartamentul meu cu vedere largă, consider că melodia ce urmează descrie perfect copilăria mea.

Şi, ar fi atât de multe de povestit, dar... poate cu altă ocazie. :)

Telefonul fără fir

Nu ştiu cum se face, dar noi... ,,ăstia mari" uităm cum e să fii copil. Şi aici nu e vorba de cât de bun ai sufletul, câte răutăţi faci într-o zi, sau de numărul filantropiilor dintr-o săptămână.
Nu. Asta cu acuzatul copiilor că ar fi prea copii, e o boală răspândită. Atât de răspândită că, în momentul în care întâlnim pe vreunul care încă îşi mai aminteşte cum e să fii copil, îl bănuieşti mintenaş că ar fi evadat de la Bălăceanca.
Păi, cum altfel să apară celebra (de acum) vorbă: ,,a dat în mintea copiilor"?
Cu sau fără exagerările de rigoare, exagerări care dau bine în text, cert e că am dreptate.

Un exemplu cât se poate de concludent:
 Ieri. Zi frumoasă. De vară. Copiii afară, cu minge, fără minge... cu bicicletă, fără bicicletă, cu apetit sau fără.Toţi leneşi. Toţi urlând la super mama, care, la auzul strigătului lor de luptă, ar trebui să pregătească super sendvişul, să care afară super bicicleta, sau să arunce pe geam hyper-mintea.
Partea puţintel enervantă intervine în momentul în care super plodul urlăcios, scoate zgomotele aferente pline de nevoie, cum că vrea, că îi trebuie, că i-ar plăcea, ba un sendviş, ba o palmă la fund.
Fireşte, toate astea se întâmplă în condiţiile în care geamul meu stă mândru şi deschis, eu încercând să îmi privesc pleoapele prin interior, după o zi lungă şi obositoare.
Primul instict a fost să arunc cu roşii, apoi mi-am amintit că urlăciosul e doar un copil şi că n-are nicio vină dacă e crescut prost, apoi, mi-am dat seama că dacă aş face asta, cu siguranţă EU m-aş comporta ca un copil, unul destul de prost şi rău.
Însă, de departe cel mai important detaliu a fost faptul că îmi plac roşiile mult prea mult ca să le stric pe copii needucaţi.

După episodul cu roşiile am constatat cât de bitter devenim noi, ,,ăştia mari", odată cu vârsta... Iar treaba asta m-a făcut să-mi amintesc de vreo câteva întâmplări din propria copilărie...

Andra
Andra a fost colega mea de bancă pe toată perioada şcolii primare. Deşi ne certam constant pe motiv de soră mai mare (a ei) cu care trebuia să ţină pentru că altfel şi-o lua, pot spune că noi două eram tiparul perfect al fetiţelor cu două codiţe (de bucată), ce mergeau de mânuţă la şcoală.
Unde mai pui că eram şi vecine. Atât de vecine că stăteam la acelaşi etaj, geam în geam, spre exasperarea vecinilor de la alte etaje. Pentru că temele ni le făceam împreună, dar nu oricum, ci ieşind pe geam şi confruntând cu glas tare ecuaţii, derivări franţuzeşti şi predicatele din propoziţie. Asta până apărea Cruela Medville (sora mai mare), pentru că, în momentul ăla, Andra se trezea trasă de codiţe şi ameninţată că i se vor confisca acadelele şi gumele Turbo, dacă mai discută cu inamicul.
Chiar şi aşa, până să se prindă Cruela ce se întâmplă sub ochii ei, afla tot cartierul cum stă treaba cu temele unui plod de clasa a III-a.

Florin
Florin era vecinul meu mai mic, care avea un frate şi mai mic. Astfel, fiind frate mai mare, îndatorirea lui numărul unu era să uite de minge, şotron sau praştie şi să aibă grijă ca Miti (embrionul de frate'su) să nu mănânce de pe jos.
Ochiul ager al mamei, veghea de la balconul etajului 1, când şi când, printre cafele, schimburi de reţete şi discuţii kilometrice la telefonul fix cu linie dublă.
Cu toate astea, într-o oareş'ce zi, Miti reuşeşte să mănânce de pe jos. Îşi face hatârul. Florin îl observă şi începe să ţipe ca din gură de şarpe la maică'sa:
-Mamaaaaaaaaa, Miti a mâncat de pe jos!
-Da' bate-l şi tu!
-Da ce mă, eu sunt mamăă? Numai mamele îl bat.

Nu mai spun că astfel de şouri se întâmplau frecvent pe la noi prin cartier şi tind să cred că nu eram nici pe departe unici... aşa cum nici copiii de astăzi nu sunt.
M-am hotărât să-i tolerez şi să folosesc roşiile la salata. Asta până nu mă voi trezi chiar eu cu vreo poreclă de genul Cruela Medville.