Ilie SF

Cică am sfânt. So sais bunica, cel puţin. Nu ştiu cum se face, dar i-a rămas ei bine întipărit în cap cum că Iulia ar fi un derivat de la Ilie. Acum, dumnezău cu mila, dar dacă ar fi să fiu eu sfântă printre sfinţi, ar demisiona cu toţii, punând un afiş mare pe poarta păzită de Petru SF cum că toată lumea e-n vacanţă şi că n-are rost să v-agitaţi aiurea. Cu alte cuvinte: decongestionaţi Raiul că nu v-aude nici dracu.

Ei, dar revenind la numele meu cel sfânt (not), iată că în fiecare an, în mirifica zi de 20 Iulie (sau Iulia?), primesc telefoane, sms-uri, urări, felicitări. Motive de cinste, zic! Ei au impresia că nu mă prind. Eu mă fac că nu pricep aluzia, şi uite-aşa trece şi SF Ilie. Nu, dar acum serios! Ce legătură are Ilie cu Iulia? Ileana nu îmi amintesc să am trecut în buletin şi nici Ilie nu m-a strigat nimeni niciodată, Nu de alta, dar n-am faţă nici de Ilie şi nici de Ileana. Uneori nu am faţă nici de Iulia, dar asta e partea a doua. 

Dacă ar fi să să ne ghidăm după logica asta, ar însemna că orice nume ce începe cu I ar trebui sărbătorit de Ilie SF. Ei, nu serios! Deci, să n-aud! Ziua mea NU e de Sfântul (...mucenic?!) Ilie! Singura asemănare dintre mine şi dumnealui e faptul că amândoi suntem moody şi că avem cam acelaşi tip de tunat şi fulgerat. În rest? Nu suntem tizi, nu ne cunoaştem, tind să cred că dacă am ajunge să ne cunoaştem, nu prea ne-am plăcea unul pe altul pentru că ne-am lovi corn în corn, ş.a.m.d. 

Cu toate că bunica îmi da telefon în fiecare an să mă ureze, ea are voie, pentru că ea are copyright-ul pe chestia asta, unde mai pui că e capricorn-vărsător (therefore, nu te încăpăţâna s-o contrazici că o îmbulinezi masiv). Tot ea mă trimitea cu bomboane pe la rude prin sat, că vezi doamne, omul, de ziua lui trebuie să meargă din poartă-n poartă şi să doneze bomboane. Fireşte că într-un an am binevoit ca până la destinaţie să mănânc jumătate din stocul fizic de bunăciuni. Final destination? Ce să vezi? Toţi stăteau fain-frumos la rând, aşteptându-şi bomboana. Mamaie, tată, nepoţi, căţei, purcei şi... bunic. Ţin minte că atunci când am ajuns la cel din urmă, nemaiavând bomboane, am lăsat cu limbă de moarte cum că anul viitor mă voi recompensa. 

Asta ca să vedeţi de ce nu mai vreau eu să-mi sărbătoresc ziua... numelui (sfântului... că al meu nu e), tocmai pentru că plătirea datoriei mi-ar fi total imposibilă, având în vedere că al doilea an, nebombonitul a ales să dea o fugă până la Petru SF and his bros. 

E 21 Iulie... am scăpat cu punga de bomboane intactă! :D

Pilda talanților

Sunt cam prima generație ce-a crescut cu ore de religie ca la carte. Din alea cu rugăciuni la început și la sfârșit de oră, cu manuale de religie ce semănau mai mult cu revistele de benzi desenate, cu icoană sus pusă lângă noua stemă demo(crată) a României și cu o profesoară apocalptică ce visa numai armaghedoane (până când au schimbat-o pe motiv de terorizat de kinderi și de pipilică-n chiloței).

Ei, dar cu profa armaghedoacă sau fără, tot am ajuns să învățăm, printre alte pilde și povețe, și pe cea a talanților. Cine n-o știe, să dea mintenaș search pe Google că nu-i lungă. Ei, dar cei ce o știu, au habar care-i șpilul din poveste și cum că talentele nu trebuie să le ții acolo pentru tine, ci trebuie să le răspândești în lumea largă, pentru că altfel... chiar așa... că altfel ce?

Și-acum dac-ar fi să zic eu despre talentele mele... Păi, tot în perioada în care ni se povestea despre păsări cu ciocul de fier care aveau să bușească lumea, aveam un talent, și anume la desen. Ei, și mă lăudau, mă ridicau în slăvi, îmi dădeau zece, îmi dădeau diplome, îmi visau un mare viitor într-ale artei. N-a fost să fie așa, pentru că la Liceul de Artă n-am dat dintr-o frică excesivă de ore suplimentare, așa că am rămas desenând graffiti-uri pe unde apucam.

Mai târziu, inspirată de un prieten ce făcea poze mirifice cu telefonul, am decis că-mi place fotografia, așa că mi-am cumpărat un aparat de fotografiat mai de doamne-ajută. M-am apucat să citesc tutoriale, să mă fac de cacao cu șpârcurile mele pe site-uri de profesioniști, să învăț de la alții. Ei, și, cu timpul, am devenit destul de ok; între timp achiziționându-mi și un aparat semi-pro. Odată ce-am făcut asta, chiar i-am obligat și pe cei de lângă mine să se lase învățați; nu de alta, dar trebuia să am și eu cu cine să vorbesc despre ceea ce mă roade. De unii s-a prins, de alții nu, iar alții au devenit chiar mai buni decât mine.

După aia am decis că e cazul să mă și laud pe net cu ceea ce fac, așa că am deschis blogul ăsta (se întâmpla cândva în 2008). Cu timpul, însă, m-a luat gura pe dinainte, et voila. Iată unde s-a ajuns! Și-uite așa mi-am început ”cariera” de blogger. Pentru că acolo deep down my soul, există un mic cadru didactic, am început să îndemn lumea să-și facă bloguri, că deh, tot e moca. Pe unii chiar i-am dădăcit care-i faza cu blogroll-urile, de ce sunt ele importante și cum că dacă nu te citește nimeni, parcă tot degeaba scrii. Altora le-am arătat unde să pună virgula în propoziție. N-am să regret niciodată sfaturile pe care le-am dat. Da, mă cam apucă râsul când observ că aceleași persoane ce nu aveau habar cum stă treaba cu diacriticile, virgulele în propoziție sau sensul animitor cuvinte, acum au aere de big-bang blogosferic și niște expresii în fundul lor de te ia cu leșin. Cum am spus, cine evoluează, evoluează (dacă). Nu evoluția mă deranjează, pentru că odată ce am ales să împart anumite informații cu ei, e clar că spre o evoluție a lor speram și eu. Că asta s-a întâmplat, au ba... eh. Ce mă deranjează pe mine e că aceleași persoane nu ți-ar recunoaște nici în ruptul capului de unde au prins informațiile alea.

Eu? Da, recunosc tot. Microbul pentru fotografie l-am prins de la un bun prieten; cel ce făcea poze cu telefonul, pe cel cu bloggurile l-am descoperit absolut singură, în încercările mele de a găsi o platformă cu rol de laudă pentru fotografii. De unde știu să scriu? De la doamna învățătoare. Cine mi-a băgat în cap că-s bună la scris? Doamna dirigintă Nicolcea. Cine m-a făcut să iubesc rockul? Tricoul meu cu Slayer, tata și vărul meu, Hathor. Cine m-a făcut să o iubesc pe Greta Garbo? Mab! Cine m-a învățat să iubesc cu toți rărunchii? Mab!  Cine m-a învățat să fiu adult? Mama mea. Cine m-a învățat să povestesc frumos? Bunica mea. În timp ce bunicul meu mă învăța să-mi repar singură bicicleta. Știa el ce știa. Dacă mai aveți întrebări, răspund.

Corect, toți ne naștem goi-goluți, și la minte, și la trup. Cu toții învățăm de la alții. Cu toate astea, mi se pare frumos să nu ne pierdem urma, demnitatea ori respectul pentru cei ce odată ne-au învățat un lucru cât de mic: chiar și să ne lustruim frumos bocancii.

Către toţi cei cu frică de Dumnezeu!

Primesc azi acest mail (fireşte, în folderul de spam):

Dear Beloved in Christ,
Happy New Year 2011 to you!!
I am Mrs. Anita Campbell an aging widow suffering from long time illness. I have some funds I inherited from my late husband, the sum of US$7,200, 000.00 and I needed a very honest and God fearing Christian that will use the fund for God's work, I found your email address from the internet and decided to contact you. Please if you would be able to use the funds for the Lord's work, kindly reply for further details.
Mrs. Anita Campbell.

Mă gândesc că Anita e sigur made in India. Nu de alta, dar am auzit eu că acolo ar fi multă forţă de muncă spam-uitoare, ce ar sta pentru -1$ pe oră în genunchi şi degetele pe tastatură.
Cum altfel să-mi explic eu exprimarea în Ingliş ce geme de accent indian? (mă rog, unul din miile de accente indiene).

Aşa că, dear beloved in Krishna and Vishnu, cred că te refuz. Nu vreau să îndeplinesc niciun Lord's work. Dacă ţi-aş accepta donaţia, ţi-aş toca banii pe alcool, etnobotanice şi orgii sexuale, ca a real rocker ce ascultă dubstep ce sunt.

Mulţumesc!

P.S. Auzi la ei: God fearing Christian! Am mai primit eu mail-uri spam de la loterii şi alte parascovenii, dar ăsta e chiar inovativ! Go India!