Ilie SF

Cică am sfânt. So sais bunica, cel puţin. Nu ştiu cum se face, dar i-a rămas ei bine întipărit în cap cum că Iulia ar fi un derivat de la Ilie. Acum, dumnezău cu mila, dar dacă ar fi să fiu eu sfântă printre sfinţi, ar demisiona cu toţii, punând un afiş mare pe poarta păzită de Petru SF cum că toată lumea e-n vacanţă şi că n-are rost să v-agitaţi aiurea. Cu alte cuvinte: decongestionaţi Raiul că nu v-aude nici dracu.

Ei, dar revenind la numele meu cel sfânt (not), iată că în fiecare an, în mirifica zi de 20 Iulie (sau Iulia?), primesc telefoane, sms-uri, urări, felicitări. Motive de cinste, zic! Ei au impresia că nu mă prind. Eu mă fac că nu pricep aluzia, şi uite-aşa trece şi SF Ilie. Nu, dar acum serios! Ce legătură are Ilie cu Iulia? Ileana nu îmi amintesc să am trecut în buletin şi nici Ilie nu m-a strigat nimeni niciodată, Nu de alta, dar n-am faţă nici de Ilie şi nici de Ileana. Uneori nu am faţă nici de Iulia, dar asta e partea a doua. 

Dacă ar fi să să ne ghidăm după logica asta, ar însemna că orice nume ce începe cu I ar trebui sărbătorit de Ilie SF. Ei, nu serios! Deci, să n-aud! Ziua mea NU e de Sfântul (...mucenic?!) Ilie! Singura asemănare dintre mine şi dumnealui e faptul că amândoi suntem moody şi că avem cam acelaşi tip de tunat şi fulgerat. În rest? Nu suntem tizi, nu ne cunoaştem, tind să cred că dacă am ajunge să ne cunoaştem, nu prea ne-am plăcea unul pe altul pentru că ne-am lovi corn în corn, ş.a.m.d. 

Cu toate că bunica îmi da telefon în fiecare an să mă ureze, ea are voie, pentru că ea are copyright-ul pe chestia asta, unde mai pui că e capricorn-vărsător (therefore, nu te încăpăţâna s-o contrazici că o îmbulinezi masiv). Tot ea mă trimitea cu bomboane pe la rude prin sat, că vezi doamne, omul, de ziua lui trebuie să meargă din poartă-n poartă şi să doneze bomboane. Fireşte că într-un an am binevoit ca până la destinaţie să mănânc jumătate din stocul fizic de bunăciuni. Final destination? Ce să vezi? Toţi stăteau fain-frumos la rând, aşteptându-şi bomboana. Mamaie, tată, nepoţi, căţei, purcei şi... bunic. Ţin minte că atunci când am ajuns la cel din urmă, nemaiavând bomboane, am lăsat cu limbă de moarte cum că anul viitor mă voi recompensa. 

Asta ca să vedeţi de ce nu mai vreau eu să-mi sărbătoresc ziua... numelui (sfântului... că al meu nu e), tocmai pentru că plătirea datoriei mi-ar fi total imposibilă, având în vedere că al doilea an, nebombonitul a ales să dea o fugă până la Petru SF and his bros. 

E 21 Iulie... am scăpat cu punga de bomboane intactă! :D

Unde-i țiganca, să-i dau bănuțul?

Deși se apropie 1 iunie și nu Crăciunul, mie, perioada asta îmi amintește cu precădere de copilărie. De mers la plajă cu un colac improvizat dintr-o cameră de autoturism, de bălăceală în brațul Borcea și de vacanța de vară ce stă să înceapă. Pentru alții.

Uneori tare mi-aș dori să mai am elanul ăla. Să cânt pe stradă A venit vacanța mare, să stropesc cu pistolul cu apă vecinii care ies din bloc și să mă ascund după marginea balconului, să visez la ziua aia magnifică în care învățătoarea Jeciu ne aduna ca pe niște pui de gâscă și ne ducea în vizita pe la Delfinariu, apoi pentru o bălăceală scurtă și-un castel de nisip (cu alură de adăpost antiatomic) pe plajă. 

Mi-e dor de costumul meu de baie verde fosforescent ce-i servea învățătoarei mele ca și indiciu a faptului că turma e prin preajmă. 

Mi-e dor de vremurile când verișorul meu mai mare suferea din dragoste pe la bunica, iar eu mă întrebam de ce Dumnezeu e așa de trist când e la țară și poate fi the king of the world. 

Apoi? Vorba unei scenete (puțin adaptată, firește): am crescut, m-am îndrăgostit fără scăpare de cea mai frumoasă ființă existentă și duse au fost celelalte plăceri. Și culmea că odată ce-ți dispar unele plăceri, aleluia că nu-ți mai vin înapoi nici să le piști cu ceară. Pentru că, indiferent de circumstanțe, de cursul întâmplărilor, rămâne un singur sentiment ca și fundal. Iar ăla nu dispare oricâte tumbe ai binevoi tu să faci. Și nu, nu vorbesc de primul fling sau de orice fel de aventură pe care ai fi putut să o ai. Vorbesc despre acea persoană.

Și, că tot am menționat la început de Crăciun... Ehe, cine a avut sau are bunici la țară, are idee care e faza cu tăiatul porcului. În esență, un ritual destul de barbar, motiv pentru care mă ascundeam de cele mai multe ori în casă și plângeam până ce porcul își dădea duhul; perioada cu pricina prezenta un soi de farmec aparte, desprins parcă din tenebrele Evului Mediu. Ritual care se încheia cu mine urcată pe porcul gata pârlit, obligată să spun o poezie (eventual Dii căluț cu patru roate; că tot era cea mai apropiată de ideea asta de mijloc de transport cu 4 umblătoare). Toată povestea se încheia cu următoarele cuvintele ale bunicilor mei: nepoțica a luat premiul I și știe să deseneze frumos. Oh, brother...

Cu toate astea, e vară... aproape vară, cel puțin... se aud sirene de pompieri sau ambulanță (că niciodată nu le diferențiez), iar eu stau cocoțată în mijlocul patului cu laptopul pe genunchi. Am un sentiment de La Țigănci și se-aude ceva de-un sfârșit al lumii (inventat de unii pricepuți în ale marketingului). Unde n-ar Ăl de sus o așa minune. Dar, ca de fiecare dată, Divinitatea alege să fie sadică și să mă momească aiurea. Nu de alta, dar nimic nu mai e cea fost. Nici măcar târgurile vintage. Nici măcar concertele. Nici măcar cafelele. Oameni care vin și pleacă. Oameni care se schimbă. Iar tu? Unde ești tu?

Trafic de animale

Mă uitam ieri pe un forum de vânzări-cumpărări. Mai bine nu mă uitam... pentru că ceea ce am văzut mi-a întors stomacul fix pe dos. Nu spun că sunt eu cel mai bun om după fața pământului...dar, unii întrec orice limită. Și ce e cel mai grav e că genul ăsta de răutate nu are leac și nici nu se dezvață în vreo școală de corecție. 

Și surfam eu fericită, când dau de rubrica de animale de companie. Curioasă de felul meu, am intrat să văd ce mai donează lumea, eventual ce mai vinde, etc. În primul rând, țin să menționez că sunt total împotriva vânzării de animale, dar... cine sunt eu să fac vreo lege...?! 

Ok, și ajung la următoarele două anunțuri... 

Primul: 

Vând cățel. Nu e de rasă. E foarte simpatic. Nu îl vând decât în Galați, ca să îl mai pot vizita.

No shit? Unu la mână... Vinzi un suflețel! Doi la mână, chiar dacă printr-o oarecare minune reușesc să văd latura comercială, vinzi un câine ce nu e de rasă, oricât de dragalaș ar fi! Trei la mână, dacă e așa drăgălaș, de ce îl vinzi? Și patru la mână, odată ce îl vinzi, cine doamne-iartă-mă crezi că îți mai da ție voie să-l vizitezi? Nene! E ca și cum ai vinde o mașină, și din când în cand ai mai suna noul proprietar să-i spui ca vrei să mai faci o tură cu ea, for old times sake. Un mare marș pentru dudul în cauză, zic! 

Al doilea:

Donez pisică tigrată, foarte frumoasă. Am găsit-o pe stradă în octombrie, și am zis că o trec iarna și o donez cuiva. Dacă până pe nu știu cât aprilie nu îi găsesc stăpân, cu părere de rău o dau afară. 

Ia să vedem.... octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie.... aprilie? Număr eu șapte luni? Hai, fie șase, așa... ca să lăsăm o marjă... Cu cea mai mare sinceritate, eu la 8 luni număram până la 8. Și probabil că aveam și păreri. Unii copii chiar și merg la vârsta aia. Eu nu, că am fost mai leneșă (Mi-a trebuit puțin vin ca să-mi fac curaj), cu toate astea... după atâtea luni, eu zic că te atașezi ceva de speriat de un suflețel. Cum poți să afirmi că îl dai pe stradă dacă nu-i găsești stăpân? Dragul meu, eu îți doresc ca în altă viață să fii pisică și să pățești la fel. Și-ți mai doresc să nu mă cunoști pe mine. Nu de alta, dar eu ador animalele, și sigur aș avea grijă de tine, iar tu nu meriți! 

Știți, străbunicul meu avea o vorbă: ptiii, eu dau în pisica asta, o fi mama, o fi tata...  

Deci, un mare câțțțțț pentru dudul ăsta!

Ce e cel mai deranjant e că indivizi de genul ăsta, ce gândesc mai mult cu buzunarul decât cu inima sunt extrem de deși...

Despre mine, pe scurt

Na, c-am primit de la Lia o leapşă faină rău. Mă ştiţi pe mine că ridic din sprânceană când vine vorba de lepşe şi alte chestii asemenea. Ei, dar ăsteia nu i-am putut, dom'le, rezista. În consecinţă, mă fac obligată să zic cam care au fost evenimentele ce mi-au marcat mie existenţa, începând cu momentul alpha.

Păi, pe 6 Octombrie 1986 am început tămbălăul. Atunci s-au decis astrele că tre'să apar eu pe lume, spre disperarea multora care au ajuns, mai mare fiind, să mă cunoască. Cică era o iarnă precoce, cam ca cea care se anunţă a fi anul ăsta, şi cică mama sufla peste mine, ca la Betleem, ca să nu îngheţ. Nu de alta, dar generaţia Cernobîl a avut cel mai mult de suferit de frig. Mai ales Balanţele! Ei hai, şi Scorpionii, că vorb-aia, ce mi-e Octombrie, ce mi-e Noiembrie. De ăia născuţi în Decembrie nu mai zic nimic, pentru că ăia sunt vineţi de mult.

Peste opt luni învăţam să număr până la... opt. Nu, nu mint. Chiar aşa e. Mama stă ca martor. De fapt, de la ea şi am informaţia, că eu nu-mi amintesc mare brânză. De ce până la opt? Păi, cum mamei îi plăcea teribil să facă gimnastică, acolo se terminau mişcările. Şi treaba venea cam aşa: un', doi, tei, patu, ţinţi, ţase, ţapte, ot.

Peste vreun an, ai mei decideau că e mai bine să mă trimită măcar pentru un an la bunica, pentru a mă obişnui  cu viaţa de la ţară. Anul s-a lungit până am făcut cinci ani. Ce-i drept că, între timp au făcut o pauză în care m-au readus la oraş pentru a face cunoştinţă cu tainele grădiniţei în care se doarme la prânz. Nu-mi plăcea să dorm la prânz, aşa că m-au adus înapoi la bunica, unde am rămas până la vărsta de cinci ani, aşa cum spuneam.
La bunica am cunoscut tot ce e frumos. La bunica am învăţat să mă caţăr în copaci... şi tot la ea am învăţat să alerg cu două secunde înaintea linguriţei cu lapte motorizate de către bunica.

La cinci ani, ai mei au decis că e cam gata cu şmecheria şi m-au readus în sânul cuvilizaţiei. Cam în acelaşi moment m-a învăţat mama să citesc (vorba aia, copilul tre'be să fie precoc prentru şcoală), în timp ce tata se chinuia să-şi aplice scăunel lăcuit pe cadrul semicursierei lui, ca să-mi dovedească că nu numai bunicul ştie să mă plimbe pe bicicletă. Big fail. 

Cu tainele alfabetului bine puse la punct, cuceritul învăţătoarei din clasa I a fost floare la ureche. Instant love! Adevărul e că şi până în ziua de astăzi socotesc că doamna Jeciu e una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am putut vedea vreodată. Aşa că, am devenit cel mai conştiincios copil din clasă, pentru a-i dovedi că sunt demnă de dragostea ei. Şi m-a iubit. Şi eu pe ea. Cam de când ne-a însemnat cu câte un clopoteţ în piept, ca să ne recunoaştem prin curtea şcolii, nu care-cumva să ne jucăm cu duşmanii de la clasa doamnei Matei.
Până în clasa a V-a, am avut timp berechet să-mi cunosc şi colegii, pe unii să nu-i plac, pe alţii să-i plac şi mai puţin, doar doi-trei reuşind să intre în graţiile mele. Colega de bancă era obligată să-mi intre în graţie, că-mi era şi vecină, iar cu vecinii nu te pui rău, mai ales dacă geamul tău de la dormitor e foarte aproape cu geamul lor de la dormitor. Glumesc, Andra era chiar un copil de treabă.

În clasa a V-a, după ce am plâns ca disperata o noapte întreagă după doamna Jeciu, am cunoscut-o pe doamna Nicolcea (profa de franceză din clasa a II-a). Ei, eu şi doamna Nicolcea eram cunoştinţe vechi, de pe vremea când încercase ea să ne înveţe cum stă treaba cu francofonia şi noi, copii de Cartoon Network (că abia pusese cablu prin oraş) nu şi nu! Aşa că, femeia, într-o criză de nervi, a decis că noi suntem animale şi că tre'să se elibereze şi să ne-o spună. Moment la care, principiile mele au luat foc şi-am decis să protestez pe loc.
Ei, reîntâlnirea din clasa a V-a, vă închipuiţi că a fost ca un şoc pentru mine. De ce tocmai ea?
...Dar ştia doamna Jeciu ce ştia, pentru că, doamna Nicolcea s-a dovedit a fi cea mai faină dirigintă din câte au existat, fiind prima persoană care mi-a descoperit talentul scriitoricesc, publicându-mi pe banii ei un articol pueril în ziarul local. Ba chiar, ştiţi ce-a mai făcut doamna Nicolcea? M-a plătit chiar şi pe mine, spunându-mi că cei de la ziar au decis să mă recompenseze pentru articol. Logic, că eu aflam chestia asta abia mai târziu, dar imboldul a fost suficient de mare pentru ca eu să pricep ce am de făcut.
Când m-am mutat din acel oraş în care am copilărit, tot doamna Nicolcea mi l-a dat pe Toto, prima mea iubire. O corcitură de Terrier cu şoricar de-o frumuseţe extraordinară. În timp, câinele ăsta s-a dovedit a-mi semăna, pentru că deţinea un ego mai mare decât mustăţile lui şi bărbiţa lui (eu n-am nici barbă şi nici mustăţi...).
Tot în clasa a V-a mi-am cunoscut cea mai bună prietenă din toate timpurile. Nu ştiu exact dacă, în condiţiile în care aş fi ţinut legătura ar fi rămas, dar, cu siguranţă am rămas cu a thing, când vine vorba despre ea. Ţinutul de legătură nu a depins nici de mine, nici de ea, ci de nişte cauze cu bătaie spre cele lumeşti, dar, despre asta nu simt nevoia în mod expres să vorbesc.

În anii următori, cam aproape de perioada liceului, m-am mutat la Galaţi. Am urât oraşul ăsta din start. Nu-mi plăcea nimic aici, începând de la accent, sfârşind cu modul de a privi lucrurile a oamenilor de pe aici. Următorii ani mi i-am petrecut jinduind după fostul oraş si făcând comparaţii mai mult sau mai puţin obiective, între cele două.

La liceu, lucrurile s-au transformat din supărate în rebele, pentru că am început să ascult intensiv rock (cu toate variaţiunile posibile... de regulă, cu cât mai black cu atât mai bine) şi-am adoptat un look ca atare. În prima instanţă am adoptat stilul cu părul aproape ras, ca după, să-mi dau seama că un par negru ar da super bine cu un machiaj negru şi cu ceva corseţele din dotare. Prieteni mi-am făcut şi pe aici, dar niciodată ceva de durată sau ceva ce aş fi catalogat drept ,,îmi dau şi cămaşa de pe mine, doar pentru tine". Am avut de câteva ori tendinţa de a crede că friends are forever, dar timpul a dovedit contrariul. Cu toate astea, pe timpul adolescenţei, distracţia a fost mai mult decât maximă. Superficială, dar maximă.

Ei, dacă toată adolescenţa mi-am petrecut-o călătorind prin alte colţuri de ţară decât Galaţi, în 2007 am cunoscut motivul pentru care acum nu mă mai impresionează alte locuri, pentru care îmi place Galaţiul şi pentru care dorul de ducă nu mai există. Pentru că, în 2007, am învăţat să iubesc. Şi nu puţin! Cu toată fiinţa mea! Datorită ei, a dragostei, nu mi-am mai dorit să fug constant din Galaţi. Datorită ei am făcut schimbări majore în comportamentul meu (încă sunt în procese de corectat). Datorită ei, m-am şlefuit şi o recunosc cu mâna pe inimă, pentru că, datorită ei mi-am dorit să repar tot ce era defect până acel moment la mine. Nu există om perfect, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne plafonăm în această idee şi să ne consolăm cu ea. Mereu e loc de mai bine... de îmbunătăţiri. Ea m-a făcut să înţeleg asta. Ei, dar chiar dacă timp de multă vreme nu am avut-o lângă mine fizic, ea continua să existe. Anul coincide cu startul pasiunii pentru fotografie, şi nu e întâmplător.

În vara lui 2008, mi-am împlinit un vis, şi-am văzut Lacrimosa la Sibiu. That was the day! Mai mult nici nu ştiu dacă merită comentat! Între timp am intrat şi la o a doua facultate, m-am apucat de muncă, m-am lăsat de muncă, iar m-am apucat când am rămas fără bani... şi tot aşa.

În ianuarie 2010 am învăţat că nu există coicidenţe şi că nimic nu se întâmplă degeaba, iar de atunci continui să cred asta. Aş îndrăzni să zic că atunci a început continuarea lui 2007. Tocmai mi-am pus o dorinţă, dar nu o zic! :)

Noiembrie, 2010, Lia mă cadoriseşte cu leapşa asta, iar eu o dau mai departe oricui o va dori.

My name is NOT Rudolf!

Iată că până la Crăciun nu mai e chiar mult. Iar treaba asta cu ajutor de Moş Crăciun nu este chiar uşoară. Oricât de amuzantă şi de interactivă v-ar părea vouă slujba asta, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât necesită foarte multă atenţie.

De ce atenţie?
Pentru că oamenii sunt speciali. Fiecare fiinţă e specială, iar un asemenea job este, cu precădere, un job în care se necesită spirit de observaţie cât şi o sensibilitate ieşită din comun. Mai ales dacă vorbim de persoanele pe care le cunoaştem. Iar dacă le mai şi iubim, ei, atunci lucrurile se complică şi mai mult! Pentru că, atunci când iubim, vrem tot ce e mai bun pentru acele persoane. Vrem ca THE cadou să fie în ton cu ceea ce şi-au dorit ele.
Uite de aia, meseria asta de ajutor al Moşului trebuie tratată cu respect! Mare respect! Adăugăm şi un strop de dragoste, iar cadoul perfect poate fi servit!

Cum să vă spun, de când am fost angajată ca şi ajutorul Moşului, am o grămadă de treabă! Nu de alta, dar sunt aşa de entuziasmată, că nici noaptea nu pot să dorm de grija cadourilor ce le vor primi cei dragi mie! M-am răsucit, m-am învârtit, am căutat site-uri (că vorba aia, o fi treaba asta cu Moş Crăciun veche, dar eu ştiu prea bine în ce an suntem) de Cadouri de Crăciun... şi, după o tranşare ca la carte, m-am hotărât la unul. Am surfat, m-am interesat, am cântarit posibilităţile, apoi, am ales câte un cadou pentru fiecare om în parte. Şi când zic ,,fiecare om în parte", mă refer la fiecare om al acestei planete!

Aşa că, puneţi-vă binişor pe lângă mine că aveţi de câştigat!

Bun, şi după ce am ales cadouri pentru toată lumea, mi-am păstrat ceva timp pentru a alege cadouri pentru cei dragi mie! Prea multe persoane dragi mie, n-am eu, că vorb-aia, oi fi eu ajutor de Moş Crăciun, dar tot balanţă selectivă sunt, orice job aş avea!

Pentru cea mai importantă fiinţă din viaţa mea
Pentru că e cea mai importantă fiinţă din viaţa mea, merită tot ce e mai bun, direct proporţional cu ea! În consecinţă merită mai multe cadouri! Iar, dacă mă supăr, constat că le merită pe toate! Uite-aşa, că vreau eu şi pentru că doar ea merită tot ce e mai bun!
Cu toate astea, mă gândesc că aş putea face un top 3 al cadourilor ce i le voi da ei! Astfel, primul cadou ce-l va primi va fi acesta! Pentru că ştiu că i-ar plăcea şi că va face ochişorii glossy şi pentru că Dita rocks socks!! Al doilea cadou ar fi strict pentru tona ei de rujuleţe, fărduleţe, creionaşe dermatografe, fonduri de ten şi alte minunăţii de-ale ei... şi ar arăta aşa. Al treilea (dar nu şi ultimul; am promis că vă povestesc doar de 3) ar fi acesta! Nu de alta, dar am zis că oamenii speciali merită ce e mai bun, iar dacă tot ce e mai bun înseamnă cel mai bun parfum, eu mă înclin! Ah, şi toate acestea se vor asezona cu cel mai bun Pinot Noir de pe piaţă şi cu o noapte incredibil de frumoasă. Ca de Ajun...

Pentru mama mea dragă

Ei, când vine vorba de mama, scap uşor. Nu că aş vrea să scap uşor, dar, se întâmplă! Ca ajutor de Moş ce sunt eu, îi aleg mamei de ajutor de Moş Crăciun în felul următor: un medalion de genul acesta plus cerceii aferenţi! Că vorba aia, orice mamă de ajutor de Moş Crăciun ar trebui să fie asortată! Şi, pe lângă faptul că e femeie, să nu uităm că e şi mamă (aş putea spune eroină; nu că ar fi făcut mulţi copii, că sunt singurică la părinţi, dar, să ai un kinder ca mine e destul chin, chiar şi-aşa de 24 ani), în consecinţă, pasionată de tot ce înseamnă comfy! Aşadar, mama mea va mai primi şi aşa ceva! Nu de-alta, dar are toate cărţile posibile feng-shui-iste, în consecinţă, tre'să aibă şi setul aferent de Buda mici-mici.

Pentru bunica şi bunicul

Dacă mama e... mamă de ajutor, atunci şi rudele imediat următoare sunt importante, că deh, cine alerga cu linguriţa de mâncare după mine, când eram de-o şchioapă? Şi cine mă lăsa să stric moţul de la fes? Şi cine nu mă certa când îi desprindeam ciucureii de la lustră cu scopul de a-i folosi pentru a mă transforma în Sailor Moon? Bunica!
Dar cine mă lua cu el prin tot satul? Cine se juca cu mine şah? Şi cine îmi dădea câte un deget mic de vin şi mă învăţa să spun ,,hai noroc, si-altu'n loc"? Ei, dragii mei, bunicul!
Aşa că, tot ce e mai bun, doar pentru ei! În consecinţă, bunicului am să-i dăruiesc un whisky de cea mai bună calitate, ambalat fain-frumos, în timp ce bunica mea va primi cele mai frumoase suporturi de lumânărele, nu de alta, dar e pur şi simplu nebună după aşa ceva! Ştiţi cum e cu femeile depăşite de o anumită vârstă, aşa că, să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dacă asta-l face fericit!

Pe final, am să vă arăt şi moaca ajutorului de Moş Crăciun; asta ca să nu credeţi c-oi fi vreun soi de mincinoasă!

Pentru Superblog 2010, etapa 23, aferentă Borealy, 

Iulia Mihai