Tu ești mic, iar eu sunt tare

Nu, nu e niciun slogan pedo, așa cum ar putea interpreta mințile ascuțite ce îmi citesc nestingherite blogul. Nici pe departe. E vorba despre acele pusee de personalitate căcăcioasă ce nu te lasă să vezi pădurea de copaci. Acea bârnă din ochiul tău ce îți slăbește vederea în așa hal încât nu mai vezi bolovanii din față și-ajungi să te prăvălești ca prostul pe caldarâm.

Ce vrea să spună poetul prin acestea? Cred că vrea să spună că toleranța e cuvântul cheie și că o lume fără toleranță e ca o ciorbă bună fără sare. N-aș vrea să fac abuz de metafore trase de păr pentru că genul ăsta de metafore au clienții lor prin blogosferă, însă am să spun, pentru început, doar atât: de la fiecare ființă în parte putem avea de învățat câte ceva. Chiar și cum să nu fim.

Recunosc cu mâna pe inimă că până acum câțiva ani, aveam ceva cu cei din etnia rromă. Probabil că undeva aveam și dreptatea mea. Nu e ușor ca în fiecare zi când te duci la tanti Joița, la magazinul non-stop, să fii pur și simplu vânată de puradeii ce stau strategic agatati pe garaje și ochesc fantastic cu pietre. Ținta? Eu la 7 ani. Se întâmplă că lângă blocul meu exista un palat fără prinț, fără prințesă, dar cu mulți puradei răutăcioși forever after.

Ei, și revenind, mi-a trebuit mult timp să ajung la sentimente mai bune referitoare la această minoritate. Cu toate astea, am făcut-o, și da, sunt absolut convinsă că printre ei există și suflete nobile ce nu merită să fie băgați în aceași oală. Dacă eu sunt român, iar el țigan nu înseamnă că eu îi sunt superioară, doar pentru că sunt albă. Nu. Lucrurile nu ar trebui privite la nivel de nație, ci la nivel de individ. Așa ar trebui să ne raportăm. Repet, mi-a trebuit mult să pot ajunge la concluzii de genul ăsta, dar, într-un târziu, mi-a venit mintea la cap, exact cu, i-a venit și lui Scrooge.

Și, ce e cel mai interesant e că treaba asta cu toleranța se aplică în așa de multe cazuri încât mi-ar trebui un super papirus să enumăr tot. Să ne amintim doar cum era când aveam 15-16 ani. Părinții nu priceau de ce trebuie să ascultăm rock, de ce trebuie să purtăm plete, ori să ne machiem bufnițește. Nu știu despre voi, dar la mine cam astea erau puseele de rebeliune. Ei, și-n astă dezordine de idei, îmi amintesc și ce apelative foloseam pentru cei ce nu mă acceptau așa cum doream eu să fiu. De la mumii la bășinoși. De la comuniști la tutankhamoni. Iar lista se poate lungi.

Mbun, acum sunt adult. N-am copii (nici n-o să am), dar mulți dintre cei de vârsta mea au. În concluzie? Sunt de vârsta mamei mele, atunci când s-a hotărât să lase urmași. Eu ce-ar trebui să fac acum? Să încep să urlu la ăștia de-s mici acum, cum că ce-i prostia aia de dubstep, și ce-i cu etnobotanicele alea, ori cine-știe-ce alte chestii? Vorba iubitei mele, noi fumam marijuana, ei fumează etnobotanice. Nu știu dacă există o diferență între chestiile astea.

Omul uită de cele mai multe ori de unde a plecat. Se pare că grijile, frustrările și neajunsurile îl fac să apese cu cotul din greșeală pe butonul ăla de erase și uite-așa să se ducă naibii toată toleranța. Omul care cerea toleranță odată, acum nu o poate acorda celuilalt. Probabil că mulți funcționează pe principiul, m-a bătut mama când eram mic, hai să-mi bat și eu copilul, că deh, să simtă și el ce e aia educație. Niște versuri de la Ada Milea spuneau ceva de genul: are mama un copil, vrea să-l facă imbecil, și copilul are-un câne, ar pe cin să se răzbune.

Acum, Dumnezeu cu mila, dar, ce știu eu e că fiecare individ are ceva de oferit, într-un fel sau altul, iar individul zilelor noastre are un avantaj considerabil: el este, noi am fost. Iar dacă el e altfel decât am fost noi, nu e decât pentru că lumea evoluează, se transformă. Nimic nu se pierde, totul se transformă, spunea o minte luminată, de altfel. Cea mai bună lecție în acest sens poate fi o emisiune despre evoluție pe Discovery din care vom afla cum că frumoasele păsări din ziua de astăzi se trag de fapt dintr-un soi de dinozauri urâți și solzoși. Condițiile geografice cât și schimbările atmosferice i-au făcut să ia o altă formă, una penată și frumos colorată. Și iată că, dinozaurii nu mai există. Tocmai pentru că ei nu se mai potrivesc peisajului. Pentru că, în lumea actuală ar crea haos. Toate își au vremea lor. Acum e vremea generației actuale, iar dinozaurii să facă bine să închidă gura și să stea frumos pe soclul de la muzeu.

Eu? Nu sunt la muzeu. Încă umblu liberă pe stradă. De ce? Pentru că am învățat să fiu tolerantă.  

Ultimul mohican

...sunt eu. 

Să mă explic... Nu, nu cred în căsătorie doar de dragul de a fi căsătorit. Am scris despre asta într-un articol precedent. Sunt de părere că mult discutata căsătorie ar trebui să aibă loc doar în cazuri de dragoste extremă, ca și o manifestare a acestei iubiri. Dar, niciodată doar de dragul unei societăți ce-ți impune să fii căsătorit, or else. 

Eventual, dacă nu ești căsătorit, se începe șușoteala: o fi urâtă? n-o fi bună la pat? o fi gay? o fi curvă? 

Guess what... și urâtele au urâții lor, și frigidele au impotenții lor, așa cum și tipele gay au jumătatea lor feminină pe care o pot lua de soție în țări unde treaba asta e legală, iar curvele au și ele boii lor.

În concluzie, nu cumva treaba asta e o chestiune ce ține strict de voință? 

Cum am mai zis, nu m-aș căsători niciodată doar ca să nu cumva să înceapă lumea să șușotească. Aș face-o doar din dragoste și doar cu o singură persoană. Dacă nu e să fie acea persoană, nu va fi deloc. Din nefericire pentru doritori, deja am cunoscut acea persoană, așa că, ori ea, ori multe pisici, un balansoar și multe cărți.

Unde vroiam să ajung, ies azi să cumpăr pâine ca omul normal, casnic și puțin înfometat. La magazinul cu pâinică bună, proaspătă, de vatră și bine rumenită de lângă blocul meu mă întâlnesc cu ea, una din cunoștințele mele de pe vremea când aveam părul cu vreun metru mai scurt și eram prietenă la cataramă cu fixativul ultra strong. 

După câteva cuvinte schimbate în spiritul politeții, cunoștința mă anunță că are copil, plus soț atașat. Ochii mei s-au transformat din mijiți de somn, în mari de uimire. Cum Dumnezeu? Parcă era cu doi ani mai mică decât mine! Parcă era Balanță! În plus, genul de persoană ce ai fi zis că nu are să facă pasul ăsta decât pe la patrușcinci de ani, când s-a săturat bine de chindii și de rocăială.

Ei, cu ocazia asta, mi-a revenit o secheluță mai veche legată de colega de bancă și buna mea prietenă din liceu. Aceași situație, numai că în timpul Bacalaureatului. Având în vedere că pe vremea aia aveam totuși optușpe ani și o minte ceva mai zvăpăiată, vestea că draga mea colegă se mărită din motive de burtă la gură, mi-a picat ca un bolovan la rinichi, pentru că urmă să fie no more hi hi hi, no more glume despre Iron Maidan și Man-cu-Var, no more ,,fatăăă, ce-mi place de pletosul ăla de la clasa nu-știu-care C” (nu mie, ei!). 

Firește că nu am ținut legătura... Tot ce știu e că primul ei copil e Balanță, născut pe 5 octombrie și că ar avea ochii ei verzi.

După aproape 7 ani de la terminarea liceului, mă gândesc că primul ei copil ar trebui să fie dat la școală, și uneori mă întreb dacă ea e la fel de frumoasă așa cum o știam.

Vedeți voi, unii oameni se schimbă, alții nu. Eu m-am schimbat atât cât mi-a permis felul meu de-a fi. Dacă înainte denigram total ideea de căsătorie, acum nu mai am mare lucru împotriva ei, atât timp cât vorbim despre dragoste, respect, sinceritate, și lipsa dansului pinguinului, al furatului de mireasă (spre binele furăcioșilor, că dacă mireasa cântărește treisute de kile, o basculantă de închiriat zic că nu o iei așa ieftină), a brașovencei... etc.

Luați-mă drept caraghios de idealistă, dar m-aș căsători undeva privat, într-o bisericuță mică, fără nașa mare, nașa mică, socru mijlociu și soacra aferentă, fără sarmale, fără lăutari, cană aruncată peste casă. În schimb, aș păstra obiceiul ăla fain cu port-jartierul, și aș mai inventa câteva câteva obiceiuri doar ale noastre. Nu cred că e necesar să fie chiar tot alaiul prezent la nuntă, unu la mână pentru că nu mă omor după grupurile mari, doi pentru că dragostea nu are nevoie de martori.  

Revenind la faptul că sunt ultimul mohican (ok, poate nu ultimul, dar suntem un grup mic), absolut niciodată nu mă voi simți complexată că la vârsta mea nu sunt deja mamă a unui întreg regiment și soție model ce are ca hobby telenovelele, iar cea mai mare realizare: scoaterea petei de cafea din bluza albă a boracului. Dacă-i pămpălău, să stea jegos. Watch me if I care...

În concluzie, lumea se transformă în jurul meu, crește, îmbătrânește... doar eu rămânând tânără, frumoasă, și veșnic îndrăgostită de o singură persoană. 

Ok, am mințit, doar ultima chestie e adevărată.