Starea vremii la Galaţi

Nu cred că mai încape niciun dubiu că sunt o tipă modernă şi pusă la punct cu toate şmecheriile vremii (well, not really, dar lăsaţi-mă să mă simt bine).

Mbun, şi cum timpul Romicăi Jurcă a apus, acum avem parte de ad-on-uri pentru Mozilla, care ne anunţă câte grade sunt, eventual dacă bate vântul, dacă plouă, dacă aruncă cu limbi de foc.

În concluzie, eu nu puteam să fac rabat de la modă şi mi-am instalat şi eu aşa ceva. Cum spuneam: bye bye Romica! Bye bye Busu, că acum ştim exact ce şi cum.

În această ordine de idei, vă prezint starea vremii de la Galaţi, orele 18:00. Right now 3, ...but! Feels like -1.

SC. Pipilică. SRL

În cartierul meu există un parc. În acel parc există o... budă. Nu orice fel de budă, ci o budă ecologică, din aia verde şi frumoasă. Din aia pe care sunt lipite sitckere cu un copăcel frumos, verde şi sănătos, stickere menite să te facă să pricepi că dacă acea budă e acolo, e clar că toată copăcimea va creşte mai frumos, mai trufaş, mai falnic!

Bun, aşa cum buda aia e o budă specială, pentru simplu fapt ca e eco, aşa e şi parcul în care e poziţionată.
De ce e parcul special, la rândul lui? Simplu! E un parc destinat pasionaţilor de şah, mai mici, mai mari, mai graşi, mai slabi, mai blonzi, mai bruneţi.
Ceea ce face parcul cu atât mai special, e faptul că acolo se strâng (în pofida a ceea ce am scris mai sus) doar specialiştii de şah trecuţi de prima, a doua şi a treia tinereţe...
Fenomenul e oarecum explicabil, dacă luăm în consideraţie faptul că şahul este, prin natura lucrurilor, un sport (mă rog... aşa zic ei... că ar fi sport) al minţilor odihnite şi al celor cu mult... foarte mult timp liber.

Nu ai să vezi picior de şahist tânăr. Şi nu e greu de imaginat de ce...
Personal, sunt mare amatoare de şah, dar, nu m-aş aventura niciodată în acest parc, din simplul motiv că nu aş vrea să fiu linşată de gaşca ,,sportivă" a octogenarilor, ce ar putea vedea în mine o posibilă ameninţare.

Astfel, în acest frumos parc se organizează campionate de şah ad-hoc, întreceri ,,sportive" ale minţilor bătrâne dar agere.
Totul se întâmplă între ei, nu acceptă outsideri. Singura ta şansă de a umbla pe acolo, este dacă din întâmplare unul dintre ei e tatăl, unchiul sau bunicul. Asta în cazul în care nu ai optzeci de ani.
În rest, sunt o gaşca bine organizată, unită şi periculoasă...
Asta se întâmplă de când lumea, pământul şi Ţiglina 1 (ăsta fiind numele cartierului).

Şi, ca să revin la subiectul principal... buda, ţin să zic că, deşi activitatea pe ,,la şahişti" prin parc era destul de intensă şi până acum, de când au pus ăştia veceurile minune, nu mai e loc de aruncat un ac.
Unde vezi cu ochii, o mare de pensionari avizi după un căscat de gură la cei ce îşi pun la bătaie pensiile şi  medicamentele - confraţii lor, fireşte!
Şi, credeţi-mă pe cuvânt când vă zic că, cel puţin în cazul spectatorilor, al ,,majoretelor old spice", treaba asta cu gura cască e doar un pretext pentru a folosi buda cea eco, buda cea foarte gratis! Pentru că, ceilalţi... ,,sportivii" e clar că au căpătat drepturi depline de a o folosi, odată ce au devenit o dată dau de două ori campioni.

Aşa că, acea budă, nu mai este de mult publică. Nu atât timp cât în faţa ei, la uşa ei... se întind cozi şerpuite, ondulate şi interminabile de şahişti pensionari suferinzi de prostată.
Iar dacă te trece rău... dar răăăău... şi te aşezi la rând printre ei, se vor uita la tine cu raze x şi te vei convinge singur că mai rezişti şi că mersul forfecat până acasă nu e chiar atât de rău.

Unde mai pui că, deunăzi am avut ocazia să aud în maxi taxi o discuţie (fără voia mea, fireşte) între două astfel de personaje, care, neavând ce face acasă şi locuind în alt cartier decât Ţiglina 1, se îndreptau frumuşel către ,,locul de joacă".
Ce e mai grav e că din discuţie reieşea că indivizii veneau să ne viziteze cartierul nu musai pentru părculeţul şahistic, ci pentru că acasă la ei, catadicsiseră să îşi închidă apa de la bazinul budei, să nu consume, să nu vină la întreţinere şi să nu strice obiceiul prin care lunar erau contorizaţi cu doar un metru cub de apă.
Vorba aia, de ce să faci caca sau pipi acasă, când poţi face în oraş?
Nu de alta, dar, în oraş, la eco-buda, e gratis, plus că, timpul petrecut stând la coadă poţi să-l foloseşti discutând cu prietenii de joacă, sau cunoscând pe alţii cu aceleaşi pasiuni.

Acum, stau eu şi mă gândesc... n-aş putea eu să fructific cumva situaţia? 
Aş putea să mă postez la uşa budei şi să le cer taxă de intrare! Nu mult, cam un leu de persoană... timp de stat înăuntru cam cinci minute, două pătrăţele de hârtie igienică... Cam astea să fie avantajele. 
Cei ce depăşesc cele cinci minute vor fi penalizaţi la secundă, începând cu primul minut depăşit... aşa cam ca la operatorii de telefonie mobilă. 
Cei ce vor împuţi cabina, vor plăti o extra taxă ce o voi numi ,,taxa eco pentru un aer respirabil".
Voi pune şi limită de pârţuri. Cei ce depăşesc limita bunului simţ de trei pârţuri de şedinţă, vor fi excomunicaţi şi nu vor mai avea voie să se apropie de budă la mai mult de o sută de metri.
 Iar, pentru ca lucrurile să fie foarte clare, am să redactez un regulament de ordine interioară, regulament ce va include şi cele spuse mai sus şi va fi postat pe uşa budei, interior cât şi exterior, pentru a nu exista neclarităţi. Scrisul va fi, cel mai probabil de 22, ca să nu poată nimeni folosi scuza dioptriilor mari venite la pachet cu vârsta.

Astfel, voi împăca şi capra şi varza... după cum urmează: aerul din jurul părculeţului (în apropierea căruia există şi o gogoşerie, apropo) va deveni respirabil, ,,sportivii" vor avea parte de ordine şi disciplină, iar eu îmi voi face o afacere profitabilă, ce va purta numele de SC. Pipilică. SRL.

Rapunzel de Galaţi

...Nu mai trăieşte de mult în turn şi n-o mai păzeşte de mult niciun balaur răutacios.
Nu, Rapunzel zburdă liberă şi nestingherită prin cafenele (până atunci) liniştite din Galaţi şi deranjează pe ceilalţi consumatori cu vocea ei spartă şi hăhăită, în timp ce povesteşte prietenelor ei de la masă: Mica Sirenă şi Betty Boop, ce a mai făcut ea, săptămâna trecută când s-a întâlnit cu Freud la taverna din colţ.

Povestea e cam aşa:

Discuta ea fain-frumos cu Freud şi îi ea dădea idei despre psihanaliză când, ce să vezi, vine Kant şi le întrerupe discuţia.
Unde mai pui că nici nu apucă să scape de Kant că vine nesimţitul de Enescu zbârnâind dintr-o vioară pe lângă ei. Degeaba e el mare şi tare şi ţine concerte, dacă nu vrea sub niciun chip să priceapă că nu e politicos să faci serenade unei domnişoare tocmai coborâte din turn.
Cu chiu-cu vai,după un "Haide măi, Georgică, scârţăie-ţi vioara şi pe la masa Albei ca Zăpada", pleacă Enescu şi ce să vezi, domnule, vine Eliade! Şi nu vine singur, vine cu Edgar Alan Poe.
Eliade o salută politicos pe sanscrită, salut la care Rapunzel nu poate decât să dea din cap cum că înţelege şi îi face semn că momentan e ocupată şi că nu poate vorbi, dar îl va contacta ea A.S.A.P. (Pentru că da, Rapunzel ştie sanscrita, engleza şi e plăcută de toţi băieţii de la ea din clasă).

Mica Sirenă şi Betty Boop, mute de uimire şi ahtiate să afle cui a mai dat Rapunzel cu tifla, la baza câtor teorii filosofice se află cugetările ei, o priveau înmărmurite, cu ochi de anime şi cu bărbia sprijinită de palme.

Şi Rapunzel continuă:

Weeell, şi cum spuneaaaaamm...

Dar, vorbele de duh ale tinerei blondine fură întrerupte...


-Rapunzel? Ce cauţi afară din turn?
-Mama???!
-Rapunzel, m-a sunat balaurul! A zis că ai fugit din turn!
-Hai mai, mamaaaaaaaa! Mai lasă-mă o oră afarăăăăă...
-Nicio oră! 

Iar mama lui Rapunzel o trase de cosiţe afară din cafenea.

Moment la care, eu personal am binecuvântat numărul de telefon de la informaţii şi abilitatea mea de a imita vocea balaurului.
În sfârşit o clipă de linişte, fără vocea enervantă a prinţesei.


 Cumva am impresia că melodia asta se potriveşte:

Ţiglina, the land of all hopes

Iată că a plecat şi 1 Martie, aşa cum a venit. Cu somn mult şi... atipic pentru prima zi de primăvară, cu nor şi atmosferă mohorâtă. Aş putea să las de la mine şi de data asta... că aşa sunt eu - de treabă - însă ce folos?
Dacă e să fi învăţat ceva în ultimii ani, e că lăsatul de la tine nu e bun la nimic. Poate doar la perpetuarea unor situaţii şi la lecţii neînvăţate.
Cu toate astea, faptul că azi nu a fost atât de cald precum şi-ar fi dorit copilul din mine, nu aş fi putut schimba oricât de tare m-aş fi încruntat eu şi aş fi ameninţat mărăitor.
Aşa cum nu pot schimba nici faptul că în fiecare zi încălţările mele sunt pline de noroi, sau că locuiesc (pesemne) în centrul Galaţiului. Acolo unde sunt magazinele de fiţe. Acolo unde e singurul cinematograf încă nepărăginit. Acolo unde e singurul bar unde te poţi duce acompaniat de o carte sau un laptop şi nimeni nu se uită ca şi cum ai poposit direct de la bordel, cu scopul precis de a ieşi acompaniată de doi-trei bărbaţi, în loc de carte sau laptop.
Da, aici locuiesc, unde se întâmplă toate minunăţiile astea. Şi unde îmi murdăresc zilnic bocancii-pantofii-papucii-sandalele... de noroi. Unde trotuarele se confundă cu zonele de agrement porcine sau în cazul puţin mai elevat (ca să mă exprim academic) adevărate spaţii de parcare pentru rablele care, parcă gem să fie casate, tâiate, distruse şi pângărite, sau pentru maşinile tari ale ştabilor cu burţi lăsate, care gem să fie zgâriate de cheia mea.
Oricât aş zgâria, oricât aş vocifera, totul e degeaba.
Trotuarele vor continua să fie pline de rable, limuzine şi noroi.
Tot ce pot să sper e să iasă odată soarele...

Despre credinţă, război şi moarte