În căutarea Shambalei

Că majoritatea tineriilor din ziua de azi citesc, în ultima vreme, mai mult etichetele de la haine, nu e o noutate.
Cum nu e o noutate nici faptul că din procentul ăla mic care citeşte, se desprinde un alt procent care preferă să citească e-books în loc să-şi achiziţioneze cărţi pipăibile.
Acum, fiecare face aşa cum crede şi cum îi e mai la îndemână, atât timp cât se citeşte, ce mai contează sursa...

Cu toate astea, dacă ar fi să mă întrebi pe mine, cartea clasică nu va fi înlocuită de absolut nimic modern, şi absolut nicio alternativă nu va egala farmecul cititului unei cărţi cu file şi copertă cartonată. Să nu mai menţionăm de faptul că e mult mai comod să stai tolănit în pat, citind o carte, decât să stai drepţi în faţa computerului.
Bineînţeles, o alternativă viabilă (ar spune puturoşii) ar fi audio-books-urile. Însă, aia deja nu s-ar mai numi citit, ci auzit.

Şi, pentru că azi leit-motivul este literatura (ori-de-care ar fi ea...) îmi permit să vă fac şi o recomandare.
Nu, nu am să vă recomand cine-ştie-ce scriitor nou venit şi la modă, ci, am să vi-l recomand etern pe Eliade.
Motivele sunt cât se poate de egoiste, însă întemeiate: îmi place mie şi faptul că Eliade a murit cu doar câteva luni înainte să mă nasc eu. 
Deci, până la urmă, în postarea asta, e vorba despre mine.

Lăsând gluma la o parte, daca e să puneţi mâna pe vreo scriere, faceţi bine şi citiţi Secretul doctorului Honigberger (cei ce, fireşte, nu aţi făcut asta până acum).
Recomand toată opera lui Mircea Eliade, însă astăzi mă axez pe titlul menţionat mai sus.

De ce aţi citi Secretul doctorului Honigberger ?
Pentru aerul boem al începutului de secol XX., pentru că avem de-a face cu o lume mistică de-a dreptul, pentru că ni se prezintă o alternativă mai mult decât tentantă a lumii actuale, o alternativă ce poartă numele de Shambala.
Poveste inspirată, ca majoritatea celor scrise de Eliade, din misticismul Indiei străvechi şi a originii limbilor, Secretul doctorului Honigberger, reuşeste, pe lângă toate astea, să dea o altă perspectivă universului în care trăim şi să ne pună pe gânduri în legătură cu realitatea aparentă a anumitor lucruri sau evenimente.
Shambala, poate fi privită, din punctul meu de vedere, şi la nivel figurativ, ea putând exista în orice şi în oricine, atât timp cât există ochi deschişi care să o poată vedea şi mâini dibace care să o poată simţi.


Revenind la nuvela lui Eliade, dacă sunteţi interesaţi mai mult de firul epic decât de interpretările folosofice, vă puteţi hrăni curiozitatea, citind următorul rezumat de pe scribd (un fel de trailer, dacă îmi permiteţi); mie nu-mi place să povestesc.

Mai mult nu voi zice, pentru că nu aş vrea să stric farmecul citirii.


P.S. Doctorul Honigberger chiar a existat, iar multe din istorisirile lui Eliade, legate de el, sunt adevărate, chiar dacă împletite cu o doză considerabilă de ficţiune.


Şi... încă ceva. Eu mi-am găsit Shambala.

Rapunzel de Galaţi

...Nu mai trăieşte de mult în turn şi n-o mai păzeşte de mult niciun balaur răutacios.
Nu, Rapunzel zburdă liberă şi nestingherită prin cafenele (până atunci) liniştite din Galaţi şi deranjează pe ceilalţi consumatori cu vocea ei spartă şi hăhăită, în timp ce povesteşte prietenelor ei de la masă: Mica Sirenă şi Betty Boop, ce a mai făcut ea, săptămâna trecută când s-a întâlnit cu Freud la taverna din colţ.

Povestea e cam aşa:

Discuta ea fain-frumos cu Freud şi îi ea dădea idei despre psihanaliză când, ce să vezi, vine Kant şi le întrerupe discuţia.
Unde mai pui că nici nu apucă să scape de Kant că vine nesimţitul de Enescu zbârnâind dintr-o vioară pe lângă ei. Degeaba e el mare şi tare şi ţine concerte, dacă nu vrea sub niciun chip să priceapă că nu e politicos să faci serenade unei domnişoare tocmai coborâte din turn.
Cu chiu-cu vai,după un "Haide măi, Georgică, scârţăie-ţi vioara şi pe la masa Albei ca Zăpada", pleacă Enescu şi ce să vezi, domnule, vine Eliade! Şi nu vine singur, vine cu Edgar Alan Poe.
Eliade o salută politicos pe sanscrită, salut la care Rapunzel nu poate decât să dea din cap cum că înţelege şi îi face semn că momentan e ocupată şi că nu poate vorbi, dar îl va contacta ea A.S.A.P. (Pentru că da, Rapunzel ştie sanscrita, engleza şi e plăcută de toţi băieţii de la ea din clasă).

Mica Sirenă şi Betty Boop, mute de uimire şi ahtiate să afle cui a mai dat Rapunzel cu tifla, la baza câtor teorii filosofice se află cugetările ei, o priveau înmărmurite, cu ochi de anime şi cu bărbia sprijinită de palme.

Şi Rapunzel continuă:

Weeell, şi cum spuneaaaaamm...

Dar, vorbele de duh ale tinerei blondine fură întrerupte...


-Rapunzel? Ce cauţi afară din turn?
-Mama???!
-Rapunzel, m-a sunat balaurul! A zis că ai fugit din turn!
-Hai mai, mamaaaaaaaa! Mai lasă-mă o oră afarăăăăă...
-Nicio oră! 

Iar mama lui Rapunzel o trase de cosiţe afară din cafenea.

Moment la care, eu personal am binecuvântat numărul de telefon de la informaţii şi abilitatea mea de a imita vocea balaurului.
În sfârşit o clipă de linişte, fără vocea enervantă a prinţesei.


 Cumva am impresia că melodia asta se potriveşte: