Cuplu. Un el şi o ea, o ea şi o ea, un el şi un el... nu are prea mare importanţă.
Ce are cu adevărat importanţă e faptul că acest cuplu ajunge să se despartă.
Motivele, neimportate de asemenea. Să zicem că e vorba de clasica nepotrivire de caracter.
Dacă totul s-ar opri aici, ar fi probabil bine. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile nu rămân simple iar povestea nu se pierde în mulţime.
Nu atât timp cât părăsitul consideră că i s-a făcut o mare nedreptate în timp ce el a investit atâta timp, bani şi (să nu uităm de) sentimente, în această frumoasă relaţie.
Nu, părăsitul trebuie să ia atitudine... pentru că altfel, va risca să cadă în depresie, sau Doamne fere, să-şi pună laţul.
Cumva, trebuie să îşi consume relaţia.
Astfel, el va trece prin mai multe stadii.
Primul, va fi cel de milogeală, de făgăduinţe de genul: promit să mă schimb şi să devin tot ce ţi-ai dorit vreodată.
Întrebarea mea e următoarea... dacă până acum nu te-ai prins care e standardul persoanei iubite, cum de ţi-a trebuit o lovitură de genul ăsta ca să realizezi? Adică, tu gândeşti doar under preasure? Oare nu e vorba că tu, părăsitul şi cu X- părăsitorul (dacă îmi daţi voie...) chiar nu vă potriviţi?
Bun, şi după ce ai văzut că metoda milogelii nu funcţionează, te enervezi, tragi concluzia că X nu te-a iubit niciodată, pentru că, dacă te-ar fi iubit, cu siguranţă ţi-ar mai fi dat şanse.
Următorul pas e simplu şi se caracterizează prin celebrul plâns la telefon, urmat de un plâns de milă în faţa tuturor prietenilor.
Prietenii, pentru că de aia sunt ei prieteni, te vor mângâia pe spate şi îţi vor spune cu ton blajin că X e un bou şi-un îngâmfat şi că nu te-a meritat niciodată, pentru că iubirea adevărată nu se lasă baltă pur şi simplu, doar de la o neînţelegere stupidă.
Şi, că ar fi mai bine să o laşi şi tu baltă şi să-ţi găseşti pe altcineva demn de tine şi de puterea ta de a iubi, că vorba aia, eşti un om extraordinar. Sfat bun, de altfel.
Numai că tu, nu poţi lăsa lucrurile aşa. Nu, nici pe departe. Lucrurile trebuiesc cumva consumate, după cum am zis.
Aşa că, vei lua atitudinea cea mai potrivită. Începând cu păpuşelele voodoo, terminând cu acatiste la biserică, prin care doreşti nesimţitului de te-a părăsit tot binele din lume.
Vei realiza, în sfârşit că prietenii tăi au dreptate, şi că X, da-e un bou, şi da-nu te merită.
În concluzie, cu un aer de om recuperat dar în continuare scârbit de situaţie, vei începe să povesteşti pe unde apuci, ce alegere proastă ai făcut alegându-l pe X drept consoartă, cum i-ai acordat nu ştiu câţi ani din viaţă, plus multe avantaje de necontestat.
Odată cu asta, datul din casă devine parte din tine şi până nu îl discreditezi pe X în faţa tuturor cunoştinţelor comune, nu te laşi.
Iar dacă vreo cineva nu-l cunoaşte pe X, cu siguranţă e bine să-l pui în gardă, oricum.
E o lume mică, doar, şi nu se ştie când respectivul va da nas în nas cu X, moment în care îţi va mulţumi că l-ai avertizat.
Nu că aş fi specialistă în domeniu, dar stau şi mă gândesc... Dacă X te-a părăsit, nu cumva vina e de partea ta?
Hai să fim serioşi, nimeni nu pleacă de la prea mult bine.
Părerea mea (dacă se poate) este că fiecare e responsabil de ceea ce i se întâmplă.
Aşadar, dacă X, sau chiar Y ajunge să te părăsească, n-are absolut niciun rost să începi să arunci cu noroi, pentru că, undeva sigur e vina ta.
Am scris postarea pe melodia asta:
