Nu-mi plac oamenii lăudăroşi. Nu-mi plac oamenii snobi. Dar, absolut deloc. Să dau un exemplu... Pe lângă limba maternă, ştiu şi limba engleză. Bun, nu mă laud... O ştiu pentru că-mi prinde mie bine în anumite situaţii. E ca o stare de fapt... E ca şi cum aş sti să mă leg la şireturi.
Stăpânesc binişor şi alte limbi străine, dar de engleză pot spune cu mâna pe inimă că nu o buşesc şi că nu mă va da ca exemplu negativ nimeni-niciodată, cum că aş aduce un sacrilegiu gramaticii.
Am trecut printr-o facultate de litere, aşa cum am intrat, aşa am ieşit... nu m-a ajutat să mă dezvolt, poate doar să-mi întipăresc mai bine anumite chestii. În rest... am învăţat totul pe cont propriu... şi am făcut o treabă a naibii de bună.
Cu toate astea, absolut niciodată nu mi-am însuşit vreun fel de accent: fie el britanic, irlandez, american... sau mai ştiu eu ce altfel de accent.
Nu, pentru că nu am locuit niciodată în astfel de locuri, în consecinţă, nu ar fi avut cum să se prindă vreun accent de genul acesta de mine.
Da, îmi ies binişor cam toate, dar nu le adopt pentru că mi s-ar părea o ipocrizie, atât timp cât eu sunt de naţionalitate română.
Poate să-mi atace oricine accentul de Count Dracula, watch me if I care.
Ba chiar voi avea cea mai mare grijă ca atunci când sunt obligată să vorbesc în engleză (nu atunci când mă prostesc între prieteni) să vorbesc engleza cu accentul meu de român! Pentru că asta sunt şi nu-mi voi nega niciodată naţionalitatea de dragul de a părea altfel sau altcineva. Sau mai rău... de dragul de a nu se trezi vreun Lache Flauşat să-mi spună că am accentul rigid şi românesc.
Pentru că, aşa cum un francez e ,,cute" când vorbeşte engleză cu accentul lui mieros şi plin de pauze de respiro, aşa poate fi şi cel românesc într-un anume fel frumos...
Nu, nu m-a enervat nimeni pe subiectul ăsta. Nu în ultima vreme, cel puţin. Povestea are vreo şase ani vechime, însă, am constatat că amintirea mea nu e singura de acest gen... că li se mai întâmplă şi altora...
În concluzie, o postare era inevitabilă.
