Mai de mult vă prezentam filmul The invention of lying. Mulţi l-aţi văzut, mulţi l-aţi pus pe listă, alţii nici n-aţi auzit de el... Ideea e că uneori chiar mi-aş dori ca unele lucruri de prin filmul ăla chiar să se întâmple şi în viaţa de zi cu zi. Şi nu, nu mă refer musai la ideea de minciună, ci la puterea de a spune nişte adevăruri atunci când trebuiesc spuse. Fără ocolişuri, fără denaturări, de dragul unor persoane sau ale unor situaţii. Nu, uite-aşa, adevărul gol goluţ.
Vă spun cu mâna pe inimă că la mine mereu a fost ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Aşa sunt, aşa mi se pare corect, aşa e the way to be. Nu ocolesc adevărul pentru că, dacă îl ocoleşti tu, tot nu scapi, adevărul are radar bun şi te prinde la cotitură cât îi zice ,,minciună". Asta am ştiut-o dintotdeauna. Şi, la naiba, că, de fiecare dată când am încercat să fiu ,,umană" şi să spun şi eu câte una mică, pac, de fiecare dată am fost prinsă, ori că mă dădeam singură (intenţionat sau nu) de gol, ori că mă pufnea râsul. Tocmai de aia am decis! Dacă nu mă descurc la minciunelele mici, la alea gogonate chiar n-am nicio şansă. Plus că, spunând adevărul am sufletul al naibii de împăcat. Call me stupid, asta e!
Ei, în condiţiile astea, de ce nu poate fi toată lumea aşa? Dacă îmi spune şi mie cineva care e treaba cu fitilele şi cu minciunelele spuse de dragul de a face rău cuiva ce nu a avut tangenţă cu tine niciodată... clar îi dau un premiu! Şi da, sunt supărată... şi da, scriu pe blog. Se poartă, oricum... Ce importanţă mai are daca îngroş rândurile celor ce se plâng online, când sunt deja atâţia care o fac...
Să revin, de ce se fitileşte? Pentru ce? Stai liniştit în papucii tăi, în capotul tău, în pijamalele tale... şi brusc se întâmplă! Afli că ,,nu ştiu ce ai făcut". Când nene? În somn? Poate sufăr de DID (Double identity disorder) şi nu ştiam eu...!? În cazul ăsta, clar dacă vedeţi mood swings pe blog, să ştiţi că nu sunt eu... Clar nu... e cealaltă personalitate a mea ce pune stăpânire pe mine încet, dar sigur.
Ei, şi celei de-a doua personalitaţi îi cam place să facă bungee jumping şi să mănânce gem de prune. Na... de aici şi neînţelegerea dintre noi. Nu de alta, dar eu nu mă împac cu gemul de prune şi mai am şi rău de înălţime.
Şi ce se întâmplă când toate fitilele astea se leagă de ceea ce iubeşti tu cel mai mult? Ce se întâmplă atunci? Şi ce se întâmplă atunci când credibilitatea ta din capot şi papuci pufoşi e 0, deşi, tot ce ai făcut tu în ziua respectivă a fost să dormi ca ursoaica în pădure, că vorba aia... plouă, urât afară, de numărat iar aceaşi bani nu se cade, iar copii nu fac că nu vreau.
So? Vorba englezului... what then, mate?
Se pune sechestru pe imaginaţia mea... se gândeşte pentru mine, mi se scrie viaţa, se fac romane. Iar eu ce fac cât lumea lucrează? Stau şi dorm în papucii mei pufoşi? Nu ştiu de ce mai e nevoie de mine în viaţa mea, văd că unii se descurcă şi fără mine să mi-o guverneze, să inventeze ce-am mai făcut eu în ultima vreme.
Mâine aflu că de fapt mă numesc Obama şi sunt mama preşedintelui american. Mi-aş dori doar atât, ca data viitoare când se mai scrie o pagină din cartea de ficţiune ,,Ce mai fitilim azi despre Iulia" să mă anunţe şi pe mine cineva şi să-mi dea un exemplar... Că... aşa-i frumos.
Niciodată nu m-a interesat ce bârfeşte X sau Y, serios că nu, dar în momentul în care totul ajunge să afecteze persoana pentru care aş solidariza cu cealaltă personalitate şi aş face chiar şi bungee jumping, atunci mă enervez urât.
Pentru tine, love, pentru că-ţi place mult!
