După cum bine puteţi vedea, la cârciuma din colţ, cea ce se află foaaaarte aproape de blocul meu, cetăţenii gâlgâţeni (ahem, găăălăăăţeni!), au parte de-o mare desfătare. De ce? Simplu: iată că în acest lăcaş de cult al alcoolului, avem di tăti, aşa cum ar spune prietenii noştri insistenţi de peste Prut. De la Bergănbir la Silvia, de la Ursulică la Horc, de la Beks la Timişoreana. Toate intră în categoria: am scăpat de criză şi bem de bucurie - la doar 2,7 lei butelca.
Chiar dacă astăzi îmi propusesem să nu portez nimic; mi-am făcut de la o
vreme un obicei ciudat de a a nu posta lunea, tocmai pentru că mi se
pare cea mai obositoare zi din săptămână; iată că fac o excepţie. Nu de
alta, dar a trebuit să mă ţin de o altă promisiune mai mult decât
solemnă faţă de colegul blogger VirtualKid.
În mare parte pentru că ştiu cum e să fii nostalgic după oraşul în care ai copilărit.
Spitalul Judetean Galati
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Casa Sporturilor
Gelateria de la McDonnalds
Zona Parc Tiglina
Zona Parc Tiglina
Tiglina
Parc Popescu (sau La Rondou)
Parc Popescu (sau La Rondou)
Stadionul Dunarea
Stadionul Dunarea
Stadionul Dunarea
Micro 19
Nu am pretenţii de artă asupra fotografiilor ăstora. Le-am făcut doar în scop informativ şi pentru a bucura un om.
Ce frumos, ce mirific, ce mirobolant. Parcă ieri ningea şi arunca cu limbi de foc. Cu toate astea, da... îmi place că a venit primăvara, deşi e greu de crezut pentru un om ce şi-a denumit blogul fotoWinter (şi la vară, când vor fi 40 grade Celsius la umbră, tot Winter se va numi, sâc!). Toată lumea ştie că sunt o iubitoare a ninsorii, a gheţurilor infinite şi a peisajelor aproape nemişcate.
Cu toate astea, aşa cum spuneam: bine că a venit primăvara. Nu de alta, dar până şi mie mi-a ajuns frigul la oase. Problema mea nu venirea primăverii e, pentru că anotimpul ăsta chiar îmi place: floricele, soare blând, aer curat, schimbat de sânge, vitalitate, astenie... Nu, problema mea e că primăvara se va sfârşi rapid şi în locul ei va veni nesuferita de caniculă. Aici e baiul meu.
Ei, dar, până vine nesuferita, să ne bucurăm de vremea de afară! Cum? Păi, nu ştiu cum se bucură lumea de primăvară pe la voi prin oraşe, dar la noi în Galaţi, populaţia a luat-o razna.
Să vă zic şi de ce...
Situaţia nr. 1.
Mergeam ieri agale spre casă. Nu, nu fluieram cu mâinile în buzunar, dar nici mult nu mai aveam. Ei, şi cum mergeam eu voioasă, mă depăşeşte un tip ce părea destul de grăbit (m-am prins de faza asta urmărindu-i mersul apăsat în călcâie). În primă înstanţă, n-am băgat prea tare în seamă faza - oameni grăbiţi sunt peste tot. Ei, până când, începe să vorbească de unul singur (nu pot reproduce cuvintele, dar părea foarte pissed off), începe să îşi pocnească pumnii între ei (semn că avea chef de bătaie), se întoarce brusc, se uită la mine, eu mă uit în jur (nu eram decât eu în raza lui vizuală) şi înţepenesc. Mi-am zis, asta e, până aici mi-a fost, trebuie să strâng bani de dentist. Ei, celor ce şi-au dorit măcar odată în viaţă să mă vadă caftită, le spun: tuff luck, suckers! ...Pentru că tipul s-a uitat ţintă la mine, m-a văzut înmărmmurită de groază şi mi-a spus: nu! nu! nu pe tine! ... şi a luat-o la pas bodogănind. Concluzia? Nu e.
Situaţia nr. 2.
Azi, mergeam la fel de voioasă spre muncă, cââând, văd un magazin nou înfiinţat (sau o fi fost acolo din secolul trecut, doar că acum l-am văzut eu). Magazin de haine - că asta am uitat să menţionez! Mbun, şi, cu paltonul pe mine, cu eşarfa înfăşurată bine de după gât, că vorba aia, eu mă obişnuiesc mai greu cu primăvara, observ cele mai frumoase rochiţe cu bretele expuse la vitrină. Dar aveţi idee ce frumoase erau? Instantaneu, femeia miorlăită din mine se trezeşte la viaţă şi începe să-şi facă planuri de şoping. Mă interiorizez eu zgomotos, până mă prind de fază: stai mă, aşa, că e luna lui marte (vorba poetului)! Ce Doamne iartă-mă caută accesoriile astea de... plajă la vitrină? Plus că, aşaaa, ca să fie totul complet, pe uşa magazinului trona un afiş mare: atenţie, aer condiţionat! Păi, chiar că atenţie! Nu e vară încă! Adevărat că timpul trece repede, şi uneori nici nu are rost să-ţi mai schimbi hainele, că oricum a.s.a.p. se face iar vară, dar, hai să fim serioşi!
Concluzia? Gălăţenii sunt nişte oameni timpurii.
*
Generali spiching
Şi-acuma, serios vorbind, primavara, pe lângă multele avantaje pe care le are, are şi multe dezavantaje, şi nu numai raportat la Galaţi. Primul dezavantaj ar fi ăla că oamenilor începe să li se facă cald şi încep să-şi scoată hainele. Ce e rău în asta? Să vă zic eu! Pentru unii, hainele acţionează ca o barieră protectoare între jegul lor şi restul lumii. Bariera este în favoarea restului lumii, fireşte! Nu de alta, dar ştim prea bine că această criză uricioasă ce-a dat de vreo câţiva ani peste noi, i-a făcut pe unii să facă economii drastice la săpun, detergenţi şi alte luxuri de genul ăsta.
Până la urmă, chiar nu pricep ce e aşa de rău în a-ţi împrăştia personal odor-ul peste tot? Animalele o fac! Noi de ce nu am face-o?
În concluzie, pentru cei ce se consideră aristocraţi şi aruncă aiurea banii pe deodorante, săpunuri, geluri de duş şi alte inutilităţi de genul ăsta, le recomand super cârligul pentru nas! E util, vă zic eu! Nu de alta, dar, the smell freak is free! Beware!
Mulţumesc că vă interesaţi de soarta mea, dar nu... nu m-au inundat. Nu pe mine cel puţin.
Au fost alţii năpăstuiţi de soartă (îmi pare sincer rău pentru ei...), dar eu sunt okay, stau sus pe deal unde n-ajunge apa şi unde e uscat.
Pentru că mi s-au cerut poze, iată că mă ţin de promisiune.
Am preferat să mă limitez la a fotografia doar faleza, pentru că nu mi se pare tocmai frumos să fotografiez necazurile celor inundaţi. Sunt destule hiene dornice să-ţi facă reportajele de pe urma nenorocirii lor...
Pe faleză nu locuieşte nimeni, aşa că mi-am permis să îmi fac de cap.
Pe aici nu se (mai) trece (cu bacul)
Iar aici se aşteaptă bacul doar cu fundul în apă. Şi aşa, tot degeaba.
Loc de scos papucii şi de spălat picioarele gratis. Apometre free!
Loc bun de dat la guvizi.
Pe aici se plimbă gălăţeanul, când are el chef de-o vorbă bună, de-un chiuit dup-o gagică şi-un ronţăit de seminţe.
Pe-aici ne-a făcut Ciumacenco pistă pentru biciclişti. Fix prin apă.
Nu, nu am poză cu Noe. Nu-i plac blitz-urile.
Pe aici miroase a peşte. Duşmanii pândeşte.
Taxiul
Voila! The best for last! Nu, nu e poză cu Siretul. Nici cu Mureşul. E faleza inferioară.
Nu ne merge bine, nu avem bani, nu avem conducătoti buni, ba din contră, ei îşi bat joc de noi şi ne fură şi mai cu spor. Adevărat. Corect. Aveţi dreptate, dragilor! Aşa fac nesimţiţii... Parol de nu...
Ce mă amuză pe mine e că toată lumea se pricepe la politică în vreme de criză. Toată lumea ştie cum ar trebui să se întâmple treburile, dar nimeni nu ia atitudine. Şi da, probabil că toată lumea chiar se pricepe la politică, pentru că ce e politica dacă nu o gargară mare, mare de tot? Un buchet de vorbăraie inutilă...
Uite-aşa apar tot felul de experţi dornici de a-şi vedea mutrele pe la teveu, experţi ce vorbesc grav, baritonal şi apocaliptic despre cum suntem noi furaţi cu zâmbetul pe buze.
Cum am zis, vorbele sunt adevărate, îşi au rostul lor, dar zău că ar avea mult mai mult rost dacă nu s-ar limita doar la stadiul de polologhie inutilă, de dragul audienţei...
Şi, da, mă refer începând de la televiziunile de doi lei, trecând prin blogurile cu iz politic, terminând cu discuţiile aprige la o sămânţă purtate pe băncuţa cea proaspăt vopsită, din faţa blocului fiecărui cetăţean.
Constat ca românii suferă de vorbărită cronică. Ne place să comentăm, să ne plângem, dar când e vorba de a se lua atitudine, ne lăsăm repejor momiţi de un un mic (foarte mic) ş-o bere rece de la partidul cutare.
Ş-apoi, când nu ne dă nimeni mici şi bere, putem sta fain frumos şi acasă, în faţa calculatorului personal, să scriem articole politice, că vorba aia... îî urâm pe nemernici, dar facem în pantalonaşi când e vorba de a da piept cu ei.
Numai ieri ce auzeam o discuţie pe la lift, cum că ar fi venit derbedeul marinel pe la Galaţi şi le-ar fi vorbit urât celor inundaţi. Bun. Şi de ce n-ai luat, mă nene, atitudine pe loc? Ce l-ai lăsat să se desfăşoare? Apoi te plângi la lift că te ia derbedeul de prost? Păi cum să nu te ia de prost dacă singura ta atitudine e să comentezi înfundat şi întârziat, cu vecinul de palier? Lasă să te ia de prost! Că eşti, vorba aia... prost... şi, vorba ailaltă (a unora de la o firmă de cosmetice) pentru că meriţi, tataie, pentru că meriţi! Dacă nu meritai, erai în stare să îi zici derbedeului că e derbedeu.
Pe mine nu mă interesează politica, dar deloc. Sunt atât de indiferentă când vine vorba de politică încât mă mir şi eu de unde vine atâta indiferenţă... Da, am păreri, logic că am, dar nu mă vezi că port discuţii despre cum ne fură nesimţiţii. Poate sunt prea plictisită pentru chestiile astea, sau, poate că am bun simţ.
De ce zic bun simţ? Păi, îţi trebuie o doză considerabilă de bun simţ ca să taci când vine vorba de un subiect pe care nu-l poţi susţine până în pânzele albe... Nu, nu vreau să mor pentru ţară, dar măcar nu mă bat cu pumnul în piept cum că aş face-o dacă "mi s-ar oferi onoarea". Tocmai pentru că am bun simţ.
Dar mă seacă rău atitudinea unora de războinici, care, atunci când sunt puşi în faţa faptului împlinit se ascund după draperie.
Din partea mea, multe păreri de bine şi la mai multe dansuri de pinguin, mici, berică şi seminţe scuipate în timp ce compuneţi cântecele hazlii despre cum sunt ei de nesimţiţi.
Iar celor ce scriu articole politice, le doresc un scaun cât mai moale şi un trafic cât mai tare.
Ştiţi ce? Ei chiar sunt nesimţiţi, dar asta e pentru că voi, experţii lui peşte prăjit în politichie, le daţi voie şi vă limitaţi doar la a apărea pe la teveu povestind din Ion Creangă.
Mereu mi-am dorit să mă fi născut în altă epocă şi m-au fascinat absolut de când mă ştiu, fotografiile realizate cu un secol în urmă. Le-am studiat, le-am admirat, mi-am dorit să le fi putut vedea pe viu.
O lume în care eleganţa şi bunul gust erau la ele acasă... atunci mi-aş fi dorit să trăiesc.
Aşa că, dacă voi găsi vreodată ceaunelul cu monezi de aur al vreunui leprechaun, ştiu ce-i cer...
Fotografiile de mai sus sunt făcute cu un secol în urmă, în Galaţi.
Nu are niciun rost să bat moneda pe "Galaţiul e un oraş frumos, păcat că-i locuit..." (deşi aşa e)... pentru că, am ajuns să mă obişnuiesc aici, într-o oarecare măsură.
Am învăţat (în ăştia câţiva ani, de când locuiesc aici) să închid ochii în faţa unor genuri de comportament, realităţi nu tocmai ok.
În acelaşi timp, am învăţat să deschid ochii în faţa altor lucruri, ce meritau văzute.
Probabil că aici e secretul ca totul să fie bine... să ai tăria de caracter să vezi exact ce vrei... sau, dacă din întâmplare, le vezi şi pe celelalte, să ai tăria de caracter să nu te enervezi, să nu faci bulbuci, şi eventual să faci haz de necaz.
Un exemplu concret ar fi chiar faleza Dunării.
Pentru cei ce nu au idee despre ce e vorba, faleza Dunării, la Galaţi, e formată din două alei, datorită diferenţelor destul de mărişoare de altitudine, astfel, există faleza superioară, sus pe deal, şi faleza inferioară, fix pe malul Dunării.
Când mă aflu pe faleza superioră, e clar că ochii mei sunt deschişi, pentru că, de acolo, se pot vedea cele mai frumoase peisaje, asta când nu trece nimeni pe lângă mine, un "nimeni" care să facă atâta gălăgie încât să strice tot farmecul vizual... imaginea Munţilor Dobrogei, asta dacă priveşti undeva dincolo de Dunăre, şi faleza inferioară, dacă priveşti jos...
Aici vroiam de fapt să ajung... la faleza inferioară şi la ce stă scris ţanţoş pe asfalt.
La ce mă refer? La scrisul maaaare cât o zi de post, la frumosul, adorabilul, libidinosul gest ce s-a materializat prin TE IUBESC LILI (nu ştiu dacă reţin numele, dar te iubesc-ul e sigur), scris cu litere ce se văd perfect de pe faleza superioară, din avion, şi pun pariu că şi Dumnezeu le vede, dacă-şi pune ochelarii...
La o primă vedere, aţi putea spune "măi, ce fată norocoasă e Lili asta, al meu n-ar face asta pentru mine"... dar la o a doua vedere, realizezi, că orice, numai Lili să nu fii! Nu de alta, dar eu, în locul ei, nu cred că m-aş simţi confortabil să trec pe faleză inferioară, să calc pe te iubesc-ul unuia care nu a avut ce să facă...
Cel mai probabil m-aş înroşi la faţă, închipuindu-mi că toată lumea deja ştie că pentru mine s-a scris parascovenia aia pe asfalt...
Acum, nu ştiu, poate Lili are altă fire, dar mie îmi e pur şi simplu silă de oamenii bolnavi de sindromul "Caravana Din Dragoste".
Chiar nu pricep, dragostea e cumva mai mică, dacă nu îmi urlu dragostea pe stradă? Dacă nu mă aşez în genunchi să cer pe cineva de soţie sau soţ? Dacă nu mă prezint în mijlocul oraşului cu cel mai pompos, mare şi împopoţonat buchet de trandafiri?
Sau, dacă mergem la cel mai populat restaurant din oraş şi ne vede toată lumea cât de îndrăgostiţi suntem noi, se învârte Pământul mai cu spor?
Aici e problema de fapt... oamenii suferă de atenţie... cumva, cred că vine dintr-un soi de complex adolescentin, prin care se simte nevoia de a se dovedi lumii întregi că eşti capabil de a avea o iubită, una frumoasă, deşteaptă şi plină de alte calităţi notabile. Şi degeaba o ai, dacă nu ştie tot mapamondul...
Din punctul meu de vedere, chestiile astea prea la vedere, sunt sortite, din start, eşecului. Nu de alta, dar nu văd nimic sănătos în a avea o relaţie cu spectatori, e ca şi cum te-ai afla pe scenă, ai juca un rol, doar de dragul reacţiei celorlalţi... "Uite, uite, ce frumos o sărut eu... uite, uite, ce declaraţie tocmai i-am făcut".
Nu ştiu cum sunt alţii, de fapt cam ştiu... dar, când vine vorba de mine, nu ai să mă auzi că mă laud, că povestesc, sau că menţionez măcar ceva din care ar rezulta ceva legat de persoana pe care o iubesc.
Nu, pentru că asta ar însemna lipsă de respect.
O relaţie nu se pune pe tavă, nu se publică, nu se dă ca exemplu. O relaţie se desfăşoară în doi. Punct.
Iar când zic asta, nu e câtuşi de puţin vorba de a ţine secret acea relaţie. Nu, nici pe departe, doar că nu cred că e treaba nimănui ce se întâmplă între cei doi...
Sunt de părere că singura persoana care are nevoie să ştie e chiar persoana pe care o iubeşti. Da, ea chiar trebuie să ştie, merită gesturi tandre, pupici nevinovaţi, atingeri neaşteptate şi tot tacâmul de drăgălăşenii, daaar, când gesturi de genul ăsta devin publice, deja ceva pute-n Argentina... pentru că, dragostea nu e făcută să fie publică. Dragostea nu ar trebui să fie motiv de laudă, de mândrie, de "ia uite ce am eu, şi voi n-aveţi".
Acum, fireşte, unii sunt mai introvertiţi, alţii simt nevoia să-şi exprime sentimentele mai cu foc, cu toate astea, atunci când dragostea ta devine motiv de a arăta lumii întregi că you are worth it, zic că mai bine o laşi baltă...
În concluzie, deşi mai sunt câteva sute de metri bune de faleză încă nemâzgălite, am să îi las pe ceilalţi să le ocupe, iar eu am să mă concentrez la lucrurile cu adevărat importante.
