Dragoste pe asfalt

Nu are niciun rost să bat moneda pe "Galaţiul e un oraş frumos, păcat că-i locuit..." (deşi aşa e)... pentru că, am ajuns să mă obişnuiesc aici, într-o oarecare măsură.
Am învăţat (în ăştia câţiva ani, de când locuiesc aici) să închid ochii în faţa unor genuri de comportament, realităţi nu tocmai ok.
În acelaşi timp, am învăţat să deschid ochii în faţa altor lucruri, ce meritau văzute.
Probabil că aici e secretul ca totul să fie bine... să ai tăria de caracter să vezi exact ce vrei... sau, dacă din întâmplare, le vezi şi pe celelalte, să ai tăria de caracter să nu te enervezi, să nu faci bulbuci, şi eventual să faci haz de necaz.
Un exemplu concret ar fi chiar faleza Dunării.
Pentru cei ce nu au idee despre ce e vorba, faleza Dunării, la Galaţi, e formată din două alei, datorită diferenţelor destul de mărişoare de altitudine, astfel, există faleza superioară, sus pe deal, şi faleza inferioară, fix pe malul Dunării.
Când mă aflu pe faleza superioră, e clar că ochii mei sunt deschişi, pentru că, de acolo, se pot vedea cele mai frumoase peisaje, asta când nu trece nimeni pe lângă mine, un "nimeni" care să facă atâta gălăgie încât să strice tot farmecul vizual... imaginea Munţilor Dobrogei, asta dacă priveşti undeva dincolo de Dunăre, şi faleza inferioară, dacă priveşti jos...

Aici vroiam de fapt să ajung... la faleza inferioară şi la ce stă scris ţanţoş pe asfalt.
La ce mă refer? La scrisul maaaare cât o zi de post, la frumosul, adorabilul, libidinosul gest ce s-a materializat prin TE IUBESC LILI  (nu ştiu dacă reţin numele, dar te iubesc-ul e sigur), scris cu litere ce se văd perfect de pe faleza superioară, din avion, şi pun pariu că şi Dumnezeu le vede, dacă-şi pune ochelarii...

La o primă vedere, aţi putea spune "măi, ce fată norocoasă e Lili asta, al meu n-ar face asta pentru mine"... dar la o a doua vedere, realizezi, că orice, numai Lili să nu fii! Nu de alta, dar eu, în locul ei, nu cred că m-aş simţi confortabil să trec pe faleză inferioară, să calc pe te iubesc-ul unuia care nu a avut ce să facă...
Cel mai probabil m-aş înroşi la faţă, închipuindu-mi că toată lumea deja ştie că pentru mine s-a scris parascovenia aia pe asfalt...
Acum, nu ştiu, poate Lili are altă fire, dar mie îmi e pur şi simplu silă de oamenii bolnavi de sindromul "Caravana Din Dragoste".
Chiar nu pricep, dragostea e cumva mai mică, dacă nu îmi urlu dragostea pe stradă? Dacă nu mă aşez în genunchi să cer pe cineva de soţie sau soţ? Dacă nu mă prezint în mijlocul oraşului cu cel mai pompos, mare şi împopoţonat buchet de trandafiri?
Sau, dacă mergem la cel mai populat restaurant din oraş şi ne vede toată lumea cât de îndrăgostiţi suntem noi, se învârte Pământul mai cu spor?

Aici e problema de fapt... oamenii suferă de atenţie... cumva, cred că vine dintr-un soi de complex adolescentin, prin care se simte nevoia de a se dovedi lumii întregi că eşti capabil de a avea o iubită, una frumoasă, deşteaptă şi plină de alte calităţi notabile. Şi degeaba o ai, dacă nu ştie tot mapamondul...
Din punctul meu de vedere, chestiile astea prea la vedere, sunt sortite, din start, eşecului. Nu de alta, dar nu văd nimic sănătos în a avea o relaţie cu spectatori, e ca şi cum te-ai afla pe scenă, ai juca un rol, doar de dragul reacţiei celorlalţi... "Uite, uite, ce frumos o sărut eu... uite, uite, ce declaraţie tocmai i-am făcut".

Nu ştiu cum sunt alţii, de fapt cam ştiu... dar, când vine vorba de mine, nu ai să mă auzi că mă laud, că povestesc, sau că menţionez măcar ceva din care ar rezulta ceva legat de persoana pe care o iubesc.
Nu, pentru că asta ar însemna lipsă de respect.
O relaţie nu se pune pe tavă, nu se publică, nu se dă ca exemplu. O relaţie se desfăşoară în doi. Punct.
Iar când zic asta, nu e câtuşi de puţin vorba de a ţine secret acea relaţie. Nu, nici pe departe, doar că nu cred că e treaba nimănui ce se întâmplă între cei doi...
Sunt de părere că singura persoana care are nevoie să ştie e chiar persoana pe care o iubeşti. Da, ea chiar trebuie să ştie, merită gesturi tandre, pupici nevinovaţi, atingeri neaşteptate şi tot tacâmul de drăgălăşenii, daaar, când gesturi de genul ăsta devin publice, deja ceva pute-n Argentina... pentru că, dragostea nu e făcută să fie publică. Dragostea nu ar trebui să fie motiv de laudă, de mândrie, de "ia uite ce am eu, şi voi n-aveţi".
Acum, fireşte, unii sunt mai introvertiţi, alţii simt nevoia să-şi exprime sentimentele mai cu foc, cu toate astea, atunci când dragostea ta devine motiv de a arăta lumii întregi că you are worth it, zic că mai bine o laşi baltă...
În concluzie, deşi mai sunt câteva sute de metri bune de faleză încă nemâzgălite, am să îi las pe ceilalţi să le ocupe, iar eu am să mă concentrez la lucrurile cu adevărat importante.