Top 10 nesimţiri (I)

Cum vine vara, cum ies la suprafaţă... Da, da, gloata de neandertalieni coborâţi din copaci, direct pe străzile gălăţene; că vorba aia, aşa-i stă maimuţoiului bine, la spaţiu urban, să dovedească şi el că nu l-a prins 2011 degeaba.

Cum am ghinionul să nu am o insulă proprie şi personală, astfel, trebuie să trăiesc înconjurată, iată că tot ce pot să fac e să bombăn şi să observ câţi sar gardul în grădina Domnului. După cum urmează, top 10 nesimţiri (trăite, simţite şi bombănite):

1. Mă întorceam ieri de la muncă. Cum mă grăbeam destul de tare, mi-a venit proasta idee de-a mă urca într-un maxi taxi. Ei, şi de cum m-am urcat, am constat că nu sunt locuri pe scaune. Ei, bun, aici clar nu e vina nimănui; apoi, şi dacă erau locuri pe scaune, tot în picioare lângă fereastra deschisă aş fi rămas. Mbuuun, şi mă proptesc eu de-o bară (nu râde!), şi îmi las (mai nou) scurtele plete să se lăfăie lângă geam, când, dintr-o dată, simt cum tot spaţiul meu vital este ocupat, și că mă apucă o criză de claustrofobie de zile mari. Mă uit în spate, în spate ce să văd?! Un gagiu "fermecător" îşi proptise mâinile de jur împrejurul meu (una pe bară, alta pe geam, eu fiind prinsă în triunghiul ce se forma). Mă uit la el, câhâi poate pricepe. Mai câhâi odată; nimic. Până la urmă îi spun! Nu de alta, dar de felul meu nu dau voie multor persoane să stea prea aproape de mine. Ca să fiu sinceră, număr pe două degete persoanele astea. Îmi răspunde? Nu! Zâmbeşte la mine la fel de şarmant ca o sarma în oală şi-şi vede de treaba lui. În mod obişnuit i-aş fi aplicat o lovitură de Cichi Cean direct la moştenitori, dar cum nu mă prea puteam desfăşura, am zis aleluia când s-a făcut Ţiglina.

2. Şi cum nesimţiţii nu circulă doar cu maxi taxi, ci şi cu taxiul (ba chiar cei mai mulţi îl conduc), iată că valul de nesimţire m-a prins şi aici. Să o iau de la început. Nu sunt o persoană punctuală, dar despre asta am mai vorbit. De regulă dimineaţa cu o mână îmi trag hainele pe mine, cu alta mă spăl pe dinţi, iar cu alta mă machiez. Ei, uite-aşa şi-acum câteva dimineţi când, din lipsă acută de timp, am decis să iau taxiul spre muncă. Mă urc, la volan un nene trecut de primele cinci tinereţi. Zic, stai că-i bine, că ăsta-i bine crescut. Boy, was I wrong... Începe cu întrebări de genul: şi, locuiţi la adresa de unde v-am luat? Fac o moacă din aia şocată, nu răspund. Ei, când să se facă destinaţia, pac văd că nu opreşte. Îi zic: v-am rugat aici. Nu răspunde. Încep să mă enervez şi îi spun: domnule, tare de urechi sau te plimbi pe banii mei? Am zis că AICI! Îmi aruncă o privire de-aia de ce te îmburici cucoană aşa, după care îmi spune: da, donşoară, vroiam să intru prin partea cealaltă în parcare, caaare-i problema? Păi cum care-i problema, mă tutancamoane? Oprești unde zic eu! Într-un târziu opreşte. Nu unde trebuie, dar, opreşte. Fără să fi deschis casa, îmi spune: x lei, deşi cursa era categoric de x-5lei. În mod obişnuit aş fi comentat, dar cum explodam iar cearta aia ar fi durat pe puţin cinşpe ani, am plătit, am dovedit că sunt fraieră şi-am trântit din exterior portiera.

3. Momentele când ies la ţigară sunt sfinte. De ce? Pentru că atunci am voie să nu gândesc, atunci mă bag automat în silentio stampa şi mă uit în gol. Pentru că merit. Ei, dar faza e că socoteala de la birou nu se potriveşte cu cea de la locul de fumat din faţa firmei, pentru că, de fiecare dată când mă proptesc în colţul meu fumător, pac trebuie să parcheze câte unul fix în faţa mea. Iar dacă nu parchează patru roţi, clar dă târcoale. Aşa, ca să am eu la ce să mă gândesc... urât. Deci, the thinking pauza egal 0.

4. Unii dintre cei mai neimţiţi oameni mi se par cei ce dau sfaturi în necunoştinţă de cauză. Nu spun musai că teorie n-ar şti toată lumea, dar în momentul în care dai un sfat, ai grijă ca tu să nu faci fix aceaşi greşeală de care mă incriminezi pe mine. Nu de alta, dar treaba aia cu nu să nu faci ce face popa, ci mai de cu seamă ce spune popa e sooo overrated. Cum să spun, eu de regulă îmi recunosc vina atunci când o am şi primesc sfaturi şi reproşuri. Daar, atunci când se profită de faptul că-s maleabilă şi se uită de bârna din one's eye, ei, atunci parcă mai tare mă sălbăticesc şi eu. De iertat, eu iert. Că ţin minte, ei... asta e altă poveste. Cu toate astea, iert. Şi da, asta e o poveste mai veche, adică fooooarte veche, dar, pe care nu am uitat-o, nu am iertat-o şi nu vreau s-o dezvolt.

5. Cea din urmă pată de nesimțire suportată astăzi de către mine a fost datorată vânzătoarei de la magazinul din colț. Cum mi s-a făcut o poftă nebună de salam de sibiu și-o lehamite de cură de slăbire de-aia de-o stingi c-o bere, am zis că n-ar fi rău să mă duc să-mi iau vreo câteva feliuțe așa de poftă. I-am spus vânzătoarei ce vreau și că vreau feliat, se uită galeș la mine, pune laba pe salamul de sibiu și-l duce la mașina de feliat. Moment în care observ că individa nu purta mănuși, ba chiar îmi pipăia fiecare feliuță de salam de sibiu cu degetele ei de om nesimțit. Eh, la o scenă de genul ăsta am luat foc și i-am zis: nu purtați mănuși, cucoană? Răspunsul? (cu o figură angelică) ”nuu, dar doar prima pe care am dat-o de-o parte.” A nu serios! Și pe restul cu ce le-ai luat, cu picioarele? Că mănușile nu ți-ai amintit să le pui nici măcar în ultimul ceas. Așa că i-am trântit pachețelul pe tejghea, sfătuind-o să-l mănânce ea, și-am plecat. E clar, cineva acolo sus nu vrea să mă lase să ating suta de kile. Și-i mulțumesc pentru asta.

Următoarele 5 dovezi de nesimțire într-o postare viitoare.

Când mă fac mare, mă fac cerșetor

Cum omul muncitor lucrează și sâmbăta, iată că și eu am dat dovadă de multă dragoste pentru locul de muncă și m-am prezentat azi la muncă. Și nu, nu e de vină câtuși de puțin vreo eventuală insomnie, pentru că atât timp cât am dopurile de urechi bine îndesate în... urechi, astfel încât să n-aud nimic prin-prejur, all is good.

Ei, și cum mă îndreptam eu azi de dimineață, cântând de fericire, spre locul meu iubit de muncă, mă întâlnesc cu o bătrânică la un semafor. Văzându-mă atât de fericită că merg la muncă, bătrânica mă întreabă dacă nu care-cumva am zece mii să-i dau și ei de-o pâine. Mă scotocesc prin portofel, constat că am doar cinci sute și-i zic lucrul ăsta, plus că o să-i dau eu altă dată. (Nu, nu am fentat-o, eram sigură că am să o mai văd, având în vedere că e mai probabil ca mâine să nu mai văd semaforul, decât să n-o mai văd pe ea). Sigur, mă așteptam să fie dezamăgită, eventual să-mi bage figura de Bambi, dar sub nicio formă nu m-am așteptat la răspunsul pe care l-am primit: lasă, mamă, dă-mi așa, că-ți dau eu rest. Fața mi s-a lungit din start, m-am scărpinat dup-o ureche și mi-am continuat drumul, fără să îi zic dacă sunt sau nu de acord cu afacerea.

Mă gândesc totuși că nu am procedat tocmai cum trebuie. Aș fi putut fain-frumos să îi las tot cincisutele, fără să aștept restul și s-o pun să semneze un contract, potrivit căreia de acum 50 zile (exceptând duminicile), nu mai trebuie să îi dau nimicuța. Un soi de plată în avans. Da, da, asta ar fi trebuit să fac. Și ar mai fi trebuit să fiu și politicoasă și să-i urez femeii servici ușor, că doar nu mă durea gura.

Acum, să-mi fie cu iertare, că mi-e milă de ei, iar cine mă cunoaște, știe asta, dar cu siguranță nu pot pricepe o situație de genul ăsta, în care un cerșetor îmi dă restul la singurul cincisute pe care îl am în buzunar în acel moment.

Imediat vă iau banii

...îmi spuse un şofer de maxi taxi ieri, în timp ce el se chinuia să îl depăşească pe unu' în trafic, iar eu stăteam cu un leu jumate în mână, aşteptând. Nu, cu şoferul n-am nimic. El e plătit să conducă, să ia banii şi să dea bilet. Ordine firească a lucrurilor, de altfel.

 Ce nu pot eu pricepe e cum lumea se ghidează după propoziţia asta aparent banală.

Păi, să vă povestesc... tot ieri, îmi verific eu contul de banking online când, ce să văd, comision retras pentru cutare, încă un comision retras pentru nu ştiu ce altceva, asigurare de nu ştiu ce tip... Casc ochii mari, încerc să mă dumiresc singurică înainte să fac gargară. Mă uit, iar mă uit, pricep rostul primului comision retras, dar, la al doilea mă cam blochez.

Adică, ok, îmi retragi o dată bani lunar pentru că îmi faci nemărginitul favor de a-mi da un cont online (ca nu care-cumva să-mi cadă o ureche până la bancomat), asta pricep. Dar, care e faza cu asigurarea? Când am semnat eu că vreau asigurare? Eu nu aş face aşa ceva, pentru că nu cred prin definiţie în asigurări! Adică, ce doamne iartă-mă îmi garantează mie asigurarea aia? Plus comision pentru că nu ştiu cine îmi virează bani! Adică, da' de ce? Ce merit are banca în toată povestea asta, ca să-mi retragă mie câte 4 lei la fiecare tranfer? Şi dacă am câte douăşcinci de tranferuri pe zi, ce se întâmplă? Plus că banca îi ia comision şi celui ce trimite. Trai, nineacă!

Acum nu o să încep cu replici răsuflate gen ,,băncile sunt nişte cămătari legali", chiar dacă aşa e, dar, am tot dreptul să fiu nemulţumită.

Ei, şi să vedeţi, după ce văd eu listoiul ăla de comisioane, decid să sun la sursă şi întreb care e toată faza. Nu de alta, dar contul meu se presupune a fi un cont student. Şi dacă e student, n-ar trebui să am gratuităţi la multe chestii? Îmi răspunde o tipă cu o voce timidă. Mă prezint, mă pune să-i zic o grămadă de date personale (singurul lucru care îl omite e ce mărime port la pantofi), îi răspund foarte şcolăreşte şi începe să-mi tuturuie parcă puţin speriată de faptul că aş putea să-i îndes o palmă prin telefon, despre toate comisioanele absolut legale şi pentru care am semnat. Plus asigurarea pe care se pare că aş fi bifat-o când am semnat contractul. Şi eu de nu-mi amintesc? Serios acum, sunt balanţă, sunt prin definiţie atentă la detalii. Cum dumnezeu să nu observ când bifez ceva? Asta doar dacă nu a bifat cineva după ce am semnat eu! (ce-i să pui un semn de văzut pe-o pagină?), ori de nu erau toate îngrămădite şi furnicăite undeva la subsolul paginii, unde dioptriile mele nu fac faţă. Oi fi confundat scrisul ăla cu vreo linie de decor, naiba ştie!

Abia acum înţeleg de ce se uita tipa aia de la bancă flirtăcios la mine cât timp semnam. Şi eu care credeam că aşa e ea, amabilă.

Acum, a nu fi înţeleasă greşit, nu mă cramponez de câteva zeci de lei, dar, sunt banii mei şi prefer să-i dau eu cui vreau, nu băncii! Dacă vreau să fac un act de caritate, mă duc şi cumpăr o sacoşă plină cu mâncare şi-o dau primului amărât care-mi apare în cale! Dar nu vreau să dau ceva unora ce nu fac nimic pentru banii ăia.

Concluzia e clară, vreau înapoi în trecut, trimiteţi-mă în trecut! V-am mai rugat odată şi tot aici sunt!

Măcar în trecut aş putea fain-frumos să-mi ţin banii la saltea, cu riscul de-a dormi iepureşte ca nu cumva să vină bandiţii noaptea peste mine, tot mi se pare mai sigur decât la bancă!

Ştrengarii sunt în siguranţă

Stau şi compar lumea actuală cu cea de pe vremea când eram eu copil şi ajung la următoarea concluzie: nimic nu mai e ca pe vremuri.

Apăi... nu ştiu ce părere au ceilalţi, dar pe vremea când mă jucam eu de-a v-aţi-ascunselea, sau de-a  baba oarba, sau ce mă mai jucam eu... lucrurile stăteau mult mai simplu!
În primul rând, pe vremea când eram eu copil, nu existau computere la discreţie. Nu, cine le avea, ori era persoană juridică, ori îmbogăţit peste noapte, ori cine ştie ce şef pe nu-ştiu-unde.

Acum, situaţia stă puţintel altfel... Toată lumea deţine un computer personal, sau poate chiar mai multe...
Unde mai pui că toţi copii ştiu să utilizeze un computer... asta încluzând navigarea pe internet. Lucrul ăsta se întâmplă de la vârste din ce în ce mai fragede. Treabă cu două tăişuri, de altfel.

Lucru îmbucurător, pe de-o parte, dar îngrijorător pe de altă parte! De ce? Pentru că internetul poate atât să ajute la interdezvoltarea copilului, cât şi la expunerea lui unor pericole de care, mintea lui naivă nu-l va lăsa să se ferească.

Astfel, părerea mea este că ,,paza bună trece primejdia rea". N-oi fi eu părinte, darrr, dacă tot ai avut marea dorinţă de a face un copil, fă bine şi ai grijă de el!

Cum am zis, nu sunt expertă în domeniu, dar cred că am suficientă minte cât să înţeleg cum stau lucrurile, sau mai bine zis, cum ar trebui să stea...
Astfel, unii părinţi fac marea greşeală de a-şi lăsa copiii să navigheze liberi şi nestingheziţi pe internet. Alţii, fac greşeala opusă de a le restricţiona total accesul. Iată că, extremele nu sunt niciodată bune! Dar absolut niciodată!

De ce? Simplu! Pentru că, în momentul în care le veţi da full access, nu vor fi prevăzători... iar, în eventualitatea în care le veţi pune restricţii peste restricţii, vor face tot posibilul să nu vă asculte... pe sistemul: ,,ce e interzis, e mult mai amuzant!".

Cu toate acestea, le puteţi face câteva sugestii, recomandări prieteneşti, Puteţi, pentru câteva minute, să uitaţi că le sunteţi părinţi şi să vă comportaţi mai de grabă ca nişte prieteni. Vă vor asculta mai mult...

Şi, ca orice prieten bun, le puteţi recomanda site-ul ştrengarilor. De ce musai acest site? Pentru că aici informaţiile sunt atent selecţionate şi pentru că oferă părinţilor posibilitatea de a-şi selecţiona chiar ei ce anume doresc să vadă copiii lor.

Site-ul are o sumedenie de rubricuţe, care mai care mai insteresante cum ar fi: Plaza, Reţete, Forum, Activităţi, Glume, Proverbe, Teste, Poezii, etc! Iată doar câteva din chestiile interesante ce se află pe acest site!
Tot ce trebuie făcut este să vă faceţi un cont şi distracţia va veni de la sine!

Alt lucru interesant, este că, site-ul Ştrengarilor oferă posibilitatea părinţilor de a accesa un anumit forum dedicat integral lor. Astfel, ei vor putea face schimb de ,,şmecherii părinteşti", metode educaţionale cât şi alte sfaturi de interes maxim.

Despre site in sine, ce pot să vă spun e că mi-a bucurat ochiul pe deplin. Deşi, în mod obişnuit nu recomand folosirea  multor culori (din punct de vedere al graficii) acum chiar sunt bine-venite, având în vedere că vorbim despre un site destinat copiilor (se ştie faptul că ei sunt mari amatori de culori).

Revenind... check it out... Nu aveţi nimic de pierdut, ba chiar de câştigat... Zic!