Când mă fac mare, mă fac cerșetor

Cum omul muncitor lucrează și sâmbăta, iată că și eu am dat dovadă de multă dragoste pentru locul de muncă și m-am prezentat azi la muncă. Și nu, nu e de vină câtuși de puțin vreo eventuală insomnie, pentru că atât timp cât am dopurile de urechi bine îndesate în... urechi, astfel încât să n-aud nimic prin-prejur, all is good.

Ei, și cum mă îndreptam eu azi de dimineață, cântând de fericire, spre locul meu iubit de muncă, mă întâlnesc cu o bătrânică la un semafor. Văzându-mă atât de fericită că merg la muncă, bătrânica mă întreabă dacă nu care-cumva am zece mii să-i dau și ei de-o pâine. Mă scotocesc prin portofel, constat că am doar cinci sute și-i zic lucrul ăsta, plus că o să-i dau eu altă dată. (Nu, nu am fentat-o, eram sigură că am să o mai văd, având în vedere că e mai probabil ca mâine să nu mai văd semaforul, decât să n-o mai văd pe ea). Sigur, mă așteptam să fie dezamăgită, eventual să-mi bage figura de Bambi, dar sub nicio formă nu m-am așteptat la răspunsul pe care l-am primit: lasă, mamă, dă-mi așa, că-ți dau eu rest. Fața mi s-a lungit din start, m-am scărpinat dup-o ureche și mi-am continuat drumul, fără să îi zic dacă sunt sau nu de acord cu afacerea.

Mă gândesc totuși că nu am procedat tocmai cum trebuie. Aș fi putut fain-frumos să îi las tot cincisutele, fără să aștept restul și s-o pun să semneze un contract, potrivit căreia de acum 50 zile (exceptând duminicile), nu mai trebuie să îi dau nimicuța. Un soi de plată în avans. Da, da, asta ar fi trebuit să fac. Și ar mai fi trebuit să fiu și politicoasă și să-i urez femeii servici ușor, că doar nu mă durea gura.

Acum, să-mi fie cu iertare, că mi-e milă de ei, iar cine mă cunoaște, știe asta, dar cu siguranță nu pot pricepe o situație de genul ăsta, în care un cerșetor îmi dă restul la singurul cincisute pe care îl am în buzunar în acel moment.