De câţiva ani ţin DVD-ul cu End of an Era, de la Nightwish, în dulap.
Nu m-am încumetat să îl ascult pe tot până acum...
Am aşteptat, probabil, să apară tehnologia necesară, să îl pot astfel savura la adevarata lui valoare. Pentru că, operele de artă trebuiesc tratate cu respect.
Iată că, momentul în care eu să dispun de această tehnologie, demnă de un aşa concert, ultimul cu soprana Tarja Turunen, tocmai a venit!
Mă aşez pe pat, deschid notebook-ul meu cel nou de la Asus. Ahhh, asta da delectare, îmi spun. În sfârşit am să văd concertul meu preferat la rezoluţia optimă...şi să-l aud până la cel mai fin decibel...
Simpfonia de pixeli şi de sunete fine s-a revărsat pe monitorul laptopului meu ASUS, odată cu butonul play.
Ce am simţit în momentul ăla e foarte greu de descris... atât de greu de descris cum e atunci când trebuie să povesteşti cuiva un vis frumos ce l-ai avut...
Emoţiile şi adrenalina s-au scurs picătură cu picătură prin boxele Altec Lansing...
ochii fiindu-mi delectaţi de imaginile senzaţionale pe care noul meu notebook cu decodor HD era în stare să le redea... simţind-o pe Tarja Turunen cu mine în cameră... exact ca şi cum mi-ar fi cântat la ureche...
Din când în când Marco Hietala se apropia de el şi îmi dedica câte un riff.
Nici Tuomas Holopainen nu se lăsa mai prejos şi mai articula câte un zâmbet aşa cum doar el ştie, din spatele clapelor ce păreau atât de aproape de mine...
Aşa da redare de multimedia...! Aşteptarea mea meritase fiecare secundă...
Iar, cu ajutorul notebook-ului de la ASUS, reuşisem să mă întorc în timp, atunci când Nightwish înregistraseră acel DVD.
Iată că, astfel de jucărele tehnologice ce dispun de conector HDMI pot fi folosite şi ca maşini ale timpului, în concluzie.
A doua zi am aflat că în cartierul meu se luase curentul cam în timpul concertului meu End Of an Era, dar ce-mi păsase mie... Notebook-ul meu ASUS avea baterie bună!
Clar, asta era the birth of another era!
Articol scris pentru Superblog 2009, proba cu nr. 55 (ultima!) ASUS.
... stăteai maică şi te uitai la televizor, şi erai al naibii de fericit.
Cam la fel de fericită cum am fost eu atunci când s-a auzit zvonul, pe la mine prin bloc, că vin băieţii cu televiziunea prin cablu, şi că există un post doar cu desene animate.
Fiind o aprigă urmăritoare a lui Captain Planet, pe TVR, şi neimaginându-mi că un post ar putea să difuzeze desene toată ziua, nu numai la ora 19.00, la început am ridicat sceptică din sprânceană şi am zis biiiiine mă.
Dar minunea s-a produs... şi de acolo a venit şi... DEPENDENŢA. Cu toate astea, a fost o dependenţă folositoare mie, pentru că, am învăţat singurică Limba Engleză.
În plus, mi-a rămas o anumită copilărie în suflet, pe care generaţiile mai tinere mă îndoiesc că o mai au... pentru că, ce e în ziua de astăzi nu prea se mai numeşte desen animat, ci grafică rece pe calculator.
Bun, dar să nu deviem de la subiect, televizorul versus notebook-ul (ca şi posibil înlocuitor).
Cum să vă zic, problema asta, din punctul meu de vedere, e cam cu două tăişuri.
E normal ca lucrurile să evolueze, aşa cum eu, de la Captain Planet am evoluat la Cartoon Network, şi, iată că am ajuns să fiu mai bogată spiritual şi intelectual, datorită evoluţiei acesteia.
În concluzie, evoluţia este mereu bine-venită. Cu toate astea, e normal ca eu să îmi ridic în slăvi vremurile mele de glorie, ale copilăriei mele.
Pentru că, fiecăruia i se pare că, ce a fost pe vremea lui a avut mai mult farmec decât ce e în ziua de astăzi.
Deşi fac parte din generaţia veche, momentan acord foarte puţin timp televizorului, aproape DELOC chiar.
Motivele mele sunt simple: nu îmi place să fiu controlată psihic de nicio sursă.
Deşi sunt pasionată de Advertising ca şi artă, nu suport pauzele publicitare.
De asemenea, nu îmi place să stau să aştept să văd filmul cutare la ora cutare.
Am desktopul meu, am filmele mele non-comercial pe care le urmăresc atunci când vreau şi pentru cât timp vreau. Când nu mai vreau, apăs space sau, după caz X, şi îmi văd relaxată de viaţă... sau de somn.
Apoi, pe acelaşi desktop, cu ajutorul unui TV Tuner, pot oricând urmări şi posturile TV... deci, nu pierd nimic. (aparent)
Însă, există momente în care chiar îmi dau shut down la calculator, iau telecomanda televizorului meu cel clasic şi încep să butonez.
Acestea sunt de regulă momentele în care mă simt foarte singură.
Tocmai pentru că, televizorul nu îl poţi pune pe pauză atunci când doreşti, exact aşa cum un om nu îl poţi pune pe pauză atunci când îţi vorbeşte. E senzaţia că cineva e acolo... şi că nu eşti singur.
Aţi putea foarte bine să îmi ziceţi: "bine, bine, dar acelaşi lucru îl poţi face şi cu un TV Tunner lipit de placa de bază".
Nu e chiar acelaşi lucru. Nu pot explica de ce, dar nu e... Acum vreun an, un an şi ceva, mă aflam acasă la un prieten ce urmărea posturile TV cu ajutorul unui TV Tuner. Tot ce-mi trecea prin minte era cât de singur se poate simţi câteodată pentru că nu are televizor.
Poate sunt eu prea nostalgică... dar...
Probabil într-un viitor nu tocmai îndepartat, televizoarele vor fi înlocuite în totalitate de notebook-uri, pentru că, din câte se vede, ele devin din ce în ce mai performante.
Apoi, prezintă calităţi pe care nici televizorul şi nici desktopul meu Frankenstein nu le au: mobilitatea şi comoditatea...!
Asta ca să nu mai menţionez de variatele formate de fişiere media acceptate şi de performanţele video ce ating cotele extraordinarului!
Dacă nu mă credeţi, răsfoiţi printre produsele ASUS, să vedeţi acolo tehnologie!
Şi, ca să fiu în ton cu zodia mea, dacă ar fi să pun pe o balanţă cele două modalităţi, cu siguranţă talerele ar sta la acelaşi nivel!
Iertaţi-mi sinceritatea, dar am preferat să nu fiu ipocrită şi să scriu totul din suflet.
Dacă aş fi fost bărbat, probabil că mă numeam Vali Sterian, pentru că, nu m-aş fi tuns niciodată, ca un nostalgic adevărat ce aş fi fost.
Articol semi-lung scris pentru Superblog 2009, penultima probă (huh!), cea cu numârul 54, ASUS.
Ţaţei Leana îi e foame Vrea să facă-o oală mare De sarmale Unde pui că are-n casă Invitaţi puţin de vază
Se gândeşte, se gândeşte Cum să facă, cum s-ontoarcă S-aibă să pună pe masă Invitaţilor din casă Sărmăluţele gustoase
Are carne, are orez Foi de viţă şi piper Sare, borş şi bulion Toate puse în castron
Şi-acum na! Iată problema! Care vine cu dilema: Cum să fac să-mi iasă bine? Să le fac burţile pline...
Ia băbuţa carnea toată O tranformă în tocată O amestecă cu sare Cu orez şi-i dă savoare
Opăreşte frunza bine Nici că se poate abţine Pune carnea împachetată În frunza cea prea bine fiartă Sărmăluţele le-aşează Roată roată Toate-n oală Le îmbălsămează-n sos Să se fiarbă adipos
După suta de minute Gata-i sarmaua minune Când capacu îl ridică Ia acum de mai manâncâ! Arse, mirosind urât... Ce rămâne de făcut? Ce-am să fac acum, măi frate Cu arsele mele bucate?
Ia că-l sun pe domnul Horia Să-mi salveze dânsul gloria Şi-aşa Sâmbătă pe 5, La real,- Vitan în poartă Domnul şi-a lansat o carte De bucate preparate Româneşti şi-orice doreşti
Horia e salvarea mea Ca el nu e nimenea!
After-party. Horia Vîrlan a venit la petrecerea Ţaţei Leana, i-a arătat cum se gătesc sărmăluţele şi, ca pe viitor să nu-l mai exaspereze cu telefoanele, pentru că e şi el un om ocupat, i-a dat cadou de Crăciun cartea nou lansată la Real Vitan, pe 5 Decembrie 2009, pe numele ei Bucatele noastre. Carte de preparate mai mult sau mai puţin româneşti.
Ho ho ho! Numele meu e Moş Crăciun. Ce, nu mă credeţi? Vă arăt buletinul!
Pentru mine, toţi copii sunt la fel de importanţi. Îi iubesc pe toţi în aceaşi măsură. Îi iubesc chiar şi pe părinţii lor, chiar dacă... ei au uitat de mine, eu îi iert. Cum să îşi amintească de mine, când majoritatea dintre ei au uitat chiar şi de ei?
Dar, să revenim la copii. Ce vroiam de fapt era să vă povestesc este ce discuţie interesantă am avut cu un copilaş pe messenger într-o zi, pentru că vorba aia... m-am modernizat şi eu, acum citesc bloguri... corespondez prin IM. Nu de alta, dar ţin foarte mult la tăierea copacilor şi la irosirea hârtiei pe scrisori. Ce să mai zic că deja căsuţa mea poştală din Laponia devenea neîncăpătoare. Mă puteţi întreba cum de până acum mă descurcam cu astea... păi dragii Moşului, în ultima sută de ani populaţia Terrei s-a înmulţit de 6 ori. Închipuiţi-vă că nici copacii şi nici cutia mea poştală nu mai fac faţă.
Aşa... şi intră ăsta micu pe id-ul meu de mess. Eu, ca să nu îmi dezvălui identitatea, îl iau tare: Je-Cine eşti şi ce vrei? Ionel-Hai Moşule, lasă vrăjeala... ştiu cine eşti! Aha... ăsta era din România! Je-Dar cum mi-ai găsit dragul Moşului adresa de messenger? Dintr-o dată văd scris pe monitor:
Cum făcuse asta... nu ştiu. Apăs pe X repede.
Ionel-Moşule? Vezi ca Blitzen şi Rudolf îşi scarpină coarnele de uşa ta de la intrare şi îţi râcâie vopseaua!!! (lol) Je-...? Ionel-Google Earth, Moşule! Je-Câţi ani ai tu, flăcău? Ionel-6 ani. Je-Şi ce vrei să-ţi aducă Moşul de Crăciun? Ionel-Laptop... Je-Bine dragu Moşului, o să-ţi aduc un Laptop, mi-am pus reminder la mobil. Ionel-Staaaaaaaaaaai! Nu scapi aşa de uşor! Je-...? Ionel-Nu ţi-am spus de care laptop vreau! Je-Păi, nu sunt toate la fel!? Ionel-Cum să fie toate la fel? Moşule, dar nu-ţi prieşte statul în Laponia, observ. Eu vreau un laptop Asus, şi nu orice fel de Asus btw. Vreau un Asus G51. Am văzut eu un articol la Iulia Mihai pe blog despre laptopul ăsta, şi îl vreau!Pot să mă joc 3D pe el şi pot să-l iau la grădi să mă laud la Paul. Je-Nu ai vrea, de exemplu, tot de la Asus, un EeePC 1005HA-BLK008S Atom? E mic, ca tine aşa, poţi să te şi joci pe el, poţi să intri pe messenger, HDD de 160GB, DDR2... 1024... şi e tare frumuşel. Ionel-Are 3D? N-are! Aşa că eu vreau G51! Apoi, EeePC e pentru fete. Ştiu eu... Iulia Mihai îşi doreşte unul. G51 are tehnologie 3D NVIDIA® 3D Vision™. Vreau să văd jocurile 3D, nu 2D nu 1D... 3D!!! x( Şi încă ceva, dacă nu îl găsesc sub brad dimineaţa de Crăciun, îţi pic netul Moşule!
Jur că acum 200 ani nu erau copii în halul ăsta... Dar Moşul tot vă iubeşte pe toţi! Crăciun Fericit, dragilor! P.S. Ionel şi-a primit laptopul... că n-am avut încotro.
Articol realizat pentru Superblog2009, proba 52, ASUS.
Întâi de toate, ca să putem explica mai bine de ce Land Cruiser, este o legendă, nu atât pentru Toyota, cât pentru întreaga piaţă de automobile din întreaga lume, vom lua puţin la puricat numele, îl vom traduce şi îl vom explica.
Dăm iama la dicţionarul Englez-Român şi aflăm aşa...
Land= termen general desemnând cuvinte ca pământ, uscat, regiune, loc, ţinut, ţară. Cruiser= adjectiv derivat din cuvântul cruise ce înseamnă croazieră.
De aici, tragem următoarea concluzie: Land Cruiser se traduce aproximativ prin Cel cu care faci croaziere pe uscat.
Şi, să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce este o croazieră? Este o maxi-vacanţă în largurile oceanelor şi a marilor, în care confortul şi plăcerea ating cote maxime!
Iată, cum Toyota sugerează acest confort şi plăcere (cea de a conduce) şi pe uscat, prin automobilul Land Cruiser!
Şi, dacă tot e vorba de o legendă, să vă spun cum a început această legendă.
Povestea a început acum 56 ani, cu modelul BJ, aventura continuând până în ziua de astăzi, zi în care, Land Cruiserul a devenit una din cele mai de nădejde automobile din istoria omenirii, făcând faţă foarte bine multor situaţii.
Perfect pentru un automobil de familie, perfect şi ca un automobil sport, perfect pentru drumurile lungi, accidentate, perfect pur şi simplu...
Pentru că, de-a lungul vremii, oamenii au iubit Land Cruiserul, au ieşit pe piaţă chiar şi câteva carţi despre evoluţia acestui automobil, cât şi o biblie a utilizatorului.
Iată, în concluzie, ce înseamnă o legendă!
Dar, să ne întoarcem în zilele noastre, pentru că legenda continuă.
Aici, acum, în zilele noastre, avem variantele îmbunătăţite ale Land Cruiser-ului (BIGGER, BADER, BETTER). Astfel, printre cele mai bune automobile ale genului, numărăm Land Cruiser şi Land Cruiser V8
De ce Land Cruiser? Pentru că are motor turbodiesel D-4D de 3.0 litri, ce asigură performanţe atât onroad cât şi offroad, disponibil împreună cu o transmisie manuală de 6 trepte sau una automata de 5 trepte, reuşind să intre în viteză de la 0 la 100km pe oră în doar 11,7 secunde în cazul modelului A/T şi în 12,4 secunde în cazul modelului M/T. Motor silenţios, economic (consumând doar 8,1 litri la suta de km, respectiv 8,5 litri în cazul modelului M/T) ce altceva ai mai putea vrea? Poate o emisie de dioxid de carbon între 212 grame de km.(A/T) şi 224 grame de km. (A/M).
Lăsând detaliile tehnice la o parte... în tot acest timp, de aproape 60 ani, Land Cruiser-ul a învâţat să fie stabil, uşor de manevrat... şi să dea confort sporit pasagerilor. Unde mai pui că vorbim de un interior rafinat... Şi, fie vorba între noi, cred că legenda va continua probabil sute de ani de acum încolo... A cunoscut-o bunicul, a cunoscut-o tata, am cunoscut-o şi eu, iar arborele meu genealogic va creşte aşa cum modelele de Toyota Land Cruiser se vor înmulţi!
După o zi în care refuzase aproape toate cererile de mărire de salariu, Ghiocel era extenuat. De când obţinuse în întregime acţiunile companiei, la moartea prietenului şi asociatului său, Fane, nu-şi mai vedea capul de atâtea treburi. Unde mai pui că, acum, pe timp de criză, neobrăzaţii şi nerecunoscătorii ăştia mai cereau şi favoruri.
Unii chiar nu-şi cunosc lungul nasului, îşi zise ţâţâind.
Aşa că, se îmbrăcă de culcare, se aşeză pe cel mai confortabil fotoliu din vilă, cel de lângă şemineul fals, cel electronic, pe care tocmai îl achiziţionase. Cum sorbea el zgomotos din paharul de vin, auzi un zăngănit de lanţuri.
-Ce n... naiba se aude? Iar a uitat nesimţitul ăla de valet să inchidă ferestrele. Îi tai din salariu pentru asta!
-GhioceEeEeEeLe... se auzi o voce tremurată şi urmată de un ecou. Vocea, părea să semene cu cea a fostului său asociat, Fane. Dar cum era posibil? Fane murise acum şapte ani!
-Fane, tu eşti?
-Eu sunt, Ghiocele! Am venit să te previn...
-Ce să mă previi băi? Eşti mort!
-Sunt mort, într-adevăr, dar am venit ca Spiritul Realului Trecut, ca tu să nu mai faci aceleaşi greşeli ca mine. Vezi lanţurile de la picioarele mele? Fiecare greutate ataşată de ele, reprezintă câte un păcat făcut de mine de-a lungul vieţii! Vrei să ai aceaşi soartă ca mine? Când ne-am amărât noi aşa, Ghiocele. Mai ţii minte când eram tineri şi mergeam la Real Vitan, şi beam până nu mai puteam de 10 lei la Enomatic? Unde sunt vremurile alea, Ghiocele? Apoi ne-am apucat de afaceri, ai părăsit-o pe Ghiocica, acuzând-o că te înşeală şi că Margaret nu este de fapt copilul tău... Şi pentru ce? Ca să fii cu storcătoarea aia de bani ce se dădea drept secretara ta!?
Ghiocel se uita uimit la prietenul său, Fane. Fane îşi continuă avertizarea... -Ghiocele! Dacă nu te schimbi, vei ajunge ca mine! Poate MAI RĂU! Ridică vocea, Fane! Vei mai fi vizitat de două spirite, în seara asta! Spiritul Realului Prezent şi Spiritul Realului Viitor, atunci când orologiul va bate ora 1 şi ora 2!
Aaaaăă... cred că am adormit pe fotoliul ăsta. Ia te uită, s-au terminat şi bateriile la şemineu... Băi băiete, ce vis am avut... Hiu! Ia să merg eu la somn. Odată ajuns în patul lui, Ghiocel simţea cum somnul dulce îl cuprindea iar la scurt timp, pleoapele i se inchiseră... şi adormi. Însă... după ceva timp...
GOOOONG! Orologiul bătea de ora 1.
-C...ce... ce se întâmplă...? Se trezi Ghiocel buimac.
Din camera cealaltă se auzeau iaraşi zgomote ciudate. Uşa se deschise brusc, iar in dreptul tocului uşii, stătea o femeie îmbrăcată în alb cu o aureolă stranie în jurul ei. -Tu trebuie să fii Spiritul Realului Prezent, aşa cum a zis Fane, nu? Spiritul dădu lin cap, cum că Ghiocel ghicise întocmai, şi îi întinse mâna ca semn de învitaţie, să o urmeze. Ghiocel primi invitaţia şi dintr-o dată, după ce auzi muzica de harpă specifică tuturor poveştilor, atunci când se sare în alt timp, ajunse într-un loc foarte cunoscut lui Ghiocel.
-Aici suntem la Real, nu?
Spiritul îi dădu aprobabrea încă o dată, cu o clătinare lină a capului. -Dar... âââ... ce e asta... aff... ce caut eu la... Real?
Spiritul îi arătă spre un anumit loc al Realului, numit Banca de Alimente a Crucii Roşii Române. Dând un close-up pe imagine (pentru că spiritele pot face şi aşa ceva) şi anume pe un şef de raion, Ghiocel auzi următoarea discuţie, între el şi un coleg de-al lui:
-Off, programul ăsta e mană cerească, iar Realul a făcut un lucru extraordinar că s-a alăturat campaniei Crucii Roşii, că uite... deja au hrănit destule familii nevoiaşe, însă... aşa de bine ar fi fost, dacă zgârcioaba aia de Ghiocel Florescu ar fi contribuit cu ceva. Că doar are bani să-şi pună şi în cap... iar acum e atâta sărăcie în ţara asta, că nu vom putea niciodată să îi hrănim pe toţi. Asta e... o să moară bogat dar singur...
Când se uită mai atent, Ghiocel observă că că şeful de raion, era nimeni altul decât fiul său renegat, Margaret.
-Dar, Ghiocel ăsta, nu e cumva tatăl tău, Margarete? întrebă colegul. -Practic da, teoretic nu, că nu recunoaşte... a plătit un test ADN fals, şi m-a dezmoştenit. Şi cât l-a mai iubit mama... până în ziua în care a murit a plâns după el... Dar, lasă-l pe el, eu vreau să mă concentrez pe ce am de făcut acum. Adică Banca de alimente, că din 26 Noiembrie, de când real,- Hypermarket e partener, simt că am un scop în viaţă. E ceva să faci un astfel de proiect în 23 de magazine din toată ţara, nu? Până acum, au fost hrănite 1.996 de familii cu venituri extrem de mici, colectându-se o cantitate de alimente neprisabile de 45.459 de kg, dar numărul celor nevoiaşi se ridică la 6.000, şi chiar nu avem de unde...
Privind din alta dimensiune discuţia celor doi, în sufletul lui Ghiocel încolţi sentimentul de vinovăţie şi regret... -Du-mă de aici, spiritule... am văzut destul...
GOOONG GOOONG! Orologiul bătea de ora 2.
Când deschise ochii, Ghiocel observă că lângă el se afla o fiinţă în robă neagră, cu gluga. În locul trăsăturilor feţei, fiinţa avea doar negru... ca şi cum nu ar fi avut deloc trăsături. Mâna osoasă şi slabă îi indică lui Ghiocel că ar trebui să îl urmeze.
-Oh, Doamne, dar urât mai arata Spiritul Realului Viitor. Oare aşa arată şi viitorul?
Ghiocel nu greşea prea mult, pentru că spiritul îl duse spre un loc întunecat, în casa unuia din acei nevoiaşi ce nu apucaseră să fie ajutaţi de acest program, pentru că el, Ghiocel, nu contribuise cu nimic, preferând să îşi ţină banii la bancă. În familia acelui nevoiaş era Crăciunul, sărbătoare a bună-voinţei şi a milei. Însă, ei nu aveau ce să pună pe masă. Îşi încurajau copii, spunându-le că vor veni vremuri bune şi pentru ei, şi că nu ar trebui să le poarte ranchiună celor bogaţi, pentru că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi aşa ar trebui să iubească şi ei.
Pe Ghiocel îl treceau lacrimile. Cum putuse să fie atât de orb? Cum putuse să se gândească doar la el?
Imediat după asta, spiritul îl duse într-un cimitir. De departe, se vedea o înmormântare.
-Cine o fi... acolo... oare... mort? Dar chiar nimeni în afară de preot, la înmmormântarea asta?
Când se apropie de locul cu pricina, observă că în coşciug era chiar el, iar pe piatra funerară scria cu litere Old English: Ghiocel Florescu. Fără nici un omagiu, fără nicio bocitoare, fără nicio poezie onorantă... -Spiritule, te rog, mai da-mi o şansă, nu vreau să mor singur! Am să mă îndrept! Jur! Am să o fac! Dă-mi o şansă!
Ghiocel se aruncă la picioarele spiritului cel negru.
Dintr-o dată se trezi dând din mâini şi din picioare printre aşternuturi. -Măi să fie... trăiesc! Ha ha ha ha hi hi hi hi!!! Trăiesc!
Plânsul isteric se amesteca cu o bucurie frenetică şi cu săriturile lui Ghiocel pe saltea.
O nouă zi, un nou ajun de Crăciun, îl aştepta pe Ghiocel. Îşi primise povaţa, şi avea de gând să repare tot ce greşise până acum. Aşa că, primul lui drum, negreşit, fu către Real, la baiatul său Margaret, pe care îl rugă să îl ierte pentru tot ce îi făcuse lui şi fostei lui soţii, Ghiocica. Cum Margaret moştenea sufletul bun al mamei sale, îşi iertă tatăl. Ghiocel deveni chiar ajutorul de bază al Crucii Roşii, donând alimente de sume uriaşe, ce aveau să fie împărţite ulterior. Datorită lui şi a puterii Crăciunului, prin programul Banca de Alimente, au fost hrănite 6.000 de familii...
Material realizat pentru Superblog 2009, proba nr.50, Real Hypermarket.
E posibil ca din cauza unor neconcordanţe în contul Superblog, proba aceasta să fie încurcată cu imediat următoarea de la AMD. Dacă e aşa, vă rog daţi click AICI. (cea cu bradul cadou la cumpărarea unui desktop AMD de pe eMag)
***
Lume! Lume! Veniţi să vedeţi minunea secolului! Circul AMD este în oraş! Veniţi să vedeţi ceea ce n-aţi mai văzut! Sisteme atât de puternice încât pot face faţă şi celor mai solicitante operaţii! Ram-ii vor curge! Procesoarele vor alerga! Muşchii se vor încorda!
Vă prezint, spre deliciul dumneavoastră, vedeta circului nostru, voinicul MYRIA XGAMEV5 AMD Athlon II! Nu plecaţi, nu v-ăndepărtaţi, pentru că aşa ceva, doar odată în viaţă puteţi vedea!
O să credeţi că vedeta noastră e mutant, însă MYRIA XGAMEV5 are procesor cu patru nuclee! Da! Aţi auzit bine! Patru nuclee! Şi, să vă mai spun un secret, pe lângă faptul că are patru nuclee, mai e şi cel mai accesibil de pe piaţă, la ora actuală! Iată doamnelor şi domnilor voinicul nostru!
(dn mulţime se auzi un OOOOOOOOOOO lung, la văzul voinicului!)
Impresionant, nu? Îl vedeţi cât este de semeţ? Poate să opereze şi pe 32 de biţi şi pe 64, are memorie DD3, are hdd SATA cu viteză de rotaţie 7200 şi cu o capacitate de 500 GB, iar la capitolul video stă cu atât mai bine, cu cât are Radeon HD4650!
Ce vă puteţi dori mai mult de atât?
Aşa că, veniţi să vedeţi unul din cele mai voinice sisteme pentru gaming!
E posibil ca din cauza unor neconcordanţe în contul Superblog, proba aceasta să fie încurcată cu imediat următoarea de la AMD, cea cu sistemul Myria XGAMEV5. Dacă e aşa, vă rog daţi click AICI!
***
Să intrăm puţin în atmosferă, shall we...
Maestre! Muzica!
O, brad frumos! - .
Acum remixul... feat. Dj Eu.
O, brad frumos,
O, brad Serioux Cu cetin-argintie
O brad frumos
O brad Serioux Tu eşti copacul ce-i cadou Pe care-l ţin ca bibelou
Ce RAM-ul nu şi-l pierde!
O, brad frumos,
O, brad Serioux Cu cetin-argintieeeeeeeee!
O, brad frumos,
O, brad Serioux Desktop-ul dacă-l cumpăr,
Cu procesor de tip Athlon Ce fuge ca un avion
O, brad frumos,
O, brad Serioux Desktop-ul dacă-l cumpăăăăăăr.
O, brad frumos,
O, brad Serioux Cum altul nu-i pe lumeee
Tu eşti cadoul ideal Venit de l-AMDregal O brad frumos,
O brad Serioux,
Desktop-ul dacă-l cumpăăăăăăr!
Am să vă zic sincer, eu port ochelari... sau mai bine zis ar trebui să port, dar, cum mândria e mare, nu-i port decât în casă. V-aţi putea întreba cum mă descurc pe stradă...? Simplu! Am învăţat drumurile pe de rost! Glumeam, nu sunt chiar atât de oarbă, însă am ceva probleme de vedere. Suficiente cât să mă deranjeze dimensiunea redusă a unui monitor de P.C., atunci când vine vorba de urmărirea unui film din partea cealaltă a camerei. Să nu mai zic că, mama mea are dioptrii şi mai mari decât ale mele, în concluzie, dacă în cazul meu am glumit pe jumătate, când vine vorba de ea, e chiar imposibil să vadă o subtitrare pe monitorul calculatorului meu, indiferent la ce distanţă s-ar afla de monitor.
Soluţia ar fi, ori un monitor mai mare... mult mai mare, foarte mare! Ori un device pe care să îl pot conecta la tv, să pot urmări în voie filmele, şi să nu mai scârţâie nici mama pe lângă mine, cum că filmul ăla i-ar plăcea şi ei. (serios vă spun, că momente ca astea îmi rup sufletul, să o văd atât de dezamăgită şi resemnată).
Mi-aţi putea zice: bine bine, dar cu DVD Playerul ce faci? Întrebare la care, eu v-aş zice că îl ţin de bibelan de porţelău, pentru că nu mai funcţionează din a doua săptămână, de când l-am luat (iar garanţie nu am la el, pentru că l-am cumpărat pe bonuri de masă).
Cu toate astea, soluţie este! Cum mă plimbam zilele trecute pe site-ul celor de la PCGarage, să văd ce îmi pot achiziţiona de la firma Asus de voucherele cadou primite până acum pentru blogărul zilei, am dat de această mică minunăţie a tehnologiei:
Ce e pătrăţelul ăsta negru? Se numeşte ASUS O!Play HDP-R1 HD şi este noul player media de la (logic!) ASUS.
Acum să vă explic şi cum anume îmi rezolvă el problemele... Închipuiţi-vă că suportă următoarele extensii de fişiere: .mp4, .mov, .xvid., .avi., .dvix., .asf, .wmv, .mkv, .rm, .rmvb, .flv, .ts, .m2ts, .dat, .mpg, .vob. În concluzie, aproape tot! ...Că aude: MP3, WAV, AAC, OGG, WAV, FLAC, AIFF... ...Că vede: JPEG, BMP, PNG, GIF, TIFF.
Şi, ca să fie mama fericită, suportă şi destule formate de subtitrare, cum ar fi: SRT, SUB, SMI, sau SSA. Tot pentru fericirea mamei, consumul energetic este unul relativ scăzut, în jur de <10W.
Revenind la fericirea mea, O!Play-ul are o rezoluţie Full HD 1080p, prezintă suport eSATA şi transferă de 5 ori mai rapid faţă de cel pe sistem USB 2.0, are o interfaţă de reţea care îmi permite să rulez fişierele de pe computer direct, redându-le direct pe O!Play-ul conectat la un televizor, plasmă (ce are fiecare prin casă...)
Are şi funcţie de Shuffle, însă, pe mine niciodată nu m-a atras genul ăsta de funcţie, nici măcar la Winamp, fiind o persoană destul de hotărâtă ce melodie vreau să ascult... şi când vreau să o ascult. Însă, dacă pe mine nu mă atrage, nu înseamnă că o funcţie ca asta nu e chiar utilă pentru unii, şi clar nu mă opreşte din a-l achiziţiona.
Pentru cei nehotărâti, postez următoarele filmuleţe:
...în loc de kit.
Menu-ul detaliat:
Material realizat pentru Superblog 2009, proba 47, ASUS.
În ultima vreme m-am gândit foarte mult la domeniile personalizate. O fi din cauza Superblog, o fi din cauza probelor de la Hostway, cine ştie, ideea e că nu doar o dată mi-a trecut prin minte, că ar trebui să trec şi eu la pasul următor, şi să dau straie noi blogului meu. Singura problemă e că nu mă împac superb cu platformele wordpress, îmi par inutil de greoaie, uneori. Cu toate astea, am cam făcut din blogul ăsta un amalgam, pe care, ar cam trebui să-l descurc destul de curând. Nu de alta, dar, nici nu ştiu ce să răspund atunci când cineva mă întreabă ce temă are blogul meu. Răspunsul ar fi "cam de toate...". Iar ăsta nu e un răspuns care să-mi convină.
Aşa că, am să-mi separ cele două domenii de activitate, scrisul şi fotografia şi am să le aşez fiecare la locul ei.
Datorită (sau, mă rog... din cauza) faptului că scrisul meu e puţin mai nărăvaş şi pamfletistic uneori (în concluzie, puţini cunosc - şi mai puţini acceptă!), am să îl las pe această platformă, transformând-o în platformea mea de libertate, de aberaţie şi multe altele.
Dar, fotografia e un hobby mult prea special în viaţa mea, ca să nu îi acord un spaţiu bine delimitat, elegant, aranjat...
Tocmai din acest motiv, noul meu site de fotografie, va purta haine noi de la Hostway!
Şi, voi face asta din câteva motive:
1. Din respect pentru fotografie. 2. Din respect pentru cei ce îmi iubesc şi urmăresc evoluţia fotografică. 3. Din respect pentru mine.
Şi, hai să fim puţin sinceri, e cu totul altceva atunci când îţi prezinţi galeria de fotografii într-o formă frumoasă, elegantă, ordonată, iar site-ul sună ceva de genul www.keltoighost.com, decât pe o platformă blogspot (sau chiar şi wordpress...) gratuită şi banală.
De ce e altceva? Păi, hai să ne gândim puţin, un blog pe o platformă gratuită îţi poţi face oricând ai vreo 10 minute libere. Asta nu înseamnă că acel blog e şi unul făcut din nevoia de a arată lumii cât de bun eşti tu pe un anumit domeniu, ci poate fi ceva făcut de plictiseală. " E hai, fie, dacă toată lumea are blog, eu de ce să n-am...?".
Însă, un domeniu personalizat, deja dă dovadă de interes sporit al autorului, pentru ceea ce face şi ce vrea să prezinte lumii. În concluzie, investiţia de a plăti o anumită taxă serviciului de hosting, s-ar putea amortiza, în timp, tu, având, în conluzie doar de câştigat.
La Jocurile Olimpice este agitaţie mare. Anul acesta, avem parte de o competiţie în premieră! Este introdus Maratonul de Fuge-Tare pentru plăci video. Competiţie la care, ţara AMD din centrul planetei IT, participă cu un concurent pe măsura, placa video ATI Radeon™ HD 5970. Concurentul AMD va trebui să lupte împotriva celorlalte două plăci video intrate în compeţie, anume, reprezentata ţării Bulşitu de Sus, placa Gheorghe, şi reprezentanta ţării America Latrină, placa video Mitică.
Competiţia stătea să înceapă. Cele trei aspirante la medalia olimpică, erau pregătite de start, fiecare pe poziţie. Competiţia? Strânsă!
După fluierul de start, Radeon™ HD 5970, Gheorghe şi Mitică o luară la goană pe pistă, fiecare pe partea lui de pistă, spaţiu prestabilit. Cele trei plăci video, toate trei foarte puternice, păreau de neoprit, făcând monitoarele din spatele lor să ruleze într-un mod excepţional jocul Batman: Arkham Asylum
După 50 m. de alergătură, Mitică, deja extenuat şi incapabil să mai termine cursa, se prăvăli pe pistă, oprind jocul la această imagine:
După încă 41 m. se prăbuţi la sol şi Gheorghe... îngheţând această imagine din Batman: Arkham Asylum:
Doar Radeon™ HD 5970 reuşeşte să îşi menţină viteza, astfel, rulând jocul până la capăt.
Astfel, placa video Radeon™ HD 5970, reuşeşte performanţa de a fi numită pe bună dreptate, CEA MAI RAPIDĂ placă video din lume, fiind încoronată ca fiind aşa.
Fiind întrebat cum de Radeon™ HD 5970 a reuşit această performanţă, antrenorul campionului spuse următoarele, presei:
ATI Radeon HD 5970 oferă aproape 5 TeraFLOPS, de aia şi câştigul! L-am antrenat până a ajuns la o putere ce reuneşte peste 3,200 procesoare de stream. Bineînţeles că, al nostru campion nu se poate angaja la un preţ tocmai micuţ, însă, calitatea are de obicei un preţ, iar, după această victorie, cred că nimeni nu va fi dezamăgit.
Poză de la Olimpiade. (fotograf Iulia Diana Mihai)
Bună. Mă numesc Cornel... şi iată povestea mea de succes:
Vroiam să obţin şi eu un ban cinstit, repede şi fără prea mari bătăi de cap. Dar cum? Criză... da, serviciu nu... nevastă bogată, dar de unde atâta noroc...
Într-o zi, uitându-mă la BABA TV, mi-a venit ideea salvatoare. Zicea acolo ceva de Cartea Recordurilor şi de toţi românii care, ori au făcut cel mai gras cârnat, ori cea mai lungă ciorbă, ori cea mai scurtă zi de muncă... şi uite-aşa au ajuns prin ea (ştiu eu că le-a dat ceva bani...). Şi mi-am zis aşa...
Mă, eu român sunt, bani n-am, creier am, îmi plac maşinile. Uite datele ecuaţiei. Cum pun şi eu de-un record?
Cum stăteam eu pe canapea, cu telecomanda în mână, trink! Ideea! Aşa că, m-am mişcat repede, ca să nu uit ideea. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Ghiţă.
-Neaţa Ghiţă! -Hai noroc, Cornele. -Ia zii mă Ghiţă, de care maşină zici că ai? -Toyota Yaris, mă, am luat-o prin programul Optimo. -Auzi mă... şi Toyota asta a ta e încăpătoare? -Da mă, de asta am şi luat-o... Caracter practic, design modern, formă fluidă, linii arcuite, iar interiorul zici că-i limuzină. Puteam să-mi aleg între una cu 5 uşi şi una cu 3, dar am ales-o pe aia cu 5 până la urmă. Mai multe intrări nu strică. Unde mai pui că sunt şi la modă cu protejarea mediului, sunt ecologic.
-Lasă mă astea, zi-mi de spaţiu...
-Ce să zic mă? E spaţioasă tare, doar ţi-am zis. Dar ce întrebi? Vrei să-ţi iei şi tu una?
-Nu mă, că n-am eu bani... Uite, am o idee şi te fac partener. Eu sunt concept developerul, iar tu... cum să te numim pe tine... partener cu drepturi depline. Da, aşa te numim. Mă Ghiţă, uite care-i treaba, vreau să facem un record mondial... şi pentru asta, avem nevoie de Yarisul tău. Vreau să facem recordul ăla mondial Caţi oameni poţi să înghesui într-o maşină. Te bagi?
-Păi, şi mie ce-mi iese la afacerea asta?
-Cum mă, bani, ce să iasă.
-Bine mă Cornele, sunt on.
-Hai vino maine în faţă la Prefectură cu maşina să facem o repetiţie.
-S-a făcut.
A doua zi, având nevoie de oameni care să intre în Yarisul lui Ghiţă, şi, fiind foarte popular de felul meu, aveam o agendă telefonică bogată aşa că am început să sun pe Alin, Cătălin, Marius, Vasile, Andrei, Gheorghe, Petre, Ion, Ghiocel, Gigi, Istvan, Mircea, Costel, Gabriel, Ionut, Adrian, Narcis, Neculai, Mădălin... (peste o oră...) Mihai, Florin, Kelemen... până la al 135-lea amic.
*** Vă întrebaţi probabil dacă recordul a avut loc. Da, recordul a avut loc, am reuşit să îi bag pe toţi cei enumeraţi mai sus, şi pe cei pe care i-am omis ca rezultat al trecerii timpului, până la al 135-lea...
Cei de la Guinness Book au declarat valid recordul, iar acum se gândesc să numească Toyota Yaris cea mai spaţioasă maşină din lume.
Sunt fericit. Acum am bani. Mi-am luat şi eu o Toyota Yaris. Ghiţă e cam supărat, pentru că maşina lui e acum cam murdărică de la bocancii plini de noroi ai lui Cătălin (unul din băieţii ce au urcat în maşină). În plus, e supărat şi pe mine, pentru că cică nu i-am dat banii promişi... Ei, îi trece lui!
Articol scris pentru Superblog 2009, proba opţională nr.44, Toyota.
Rog ca înaintea citirii textului să se dea play la această melodie, pentru intrarea în atmosferă.
*a nu se citi pe diagonală.
Lacrimosa - Die Taube
Dragostea adia peste faţa lui albă, atât de albă şi de curată, încât, aproape că vedeai prin porii lui. Murea de nerabdare să îi afle părerea. Pupile i se dilatau pe măsură ce ea se apropia de el. Oare ce avea ea să spună? Oare cum avea să îi primească vestea? Nisipul? Răcoros, umed, granulat. Apa mării îi mângâia degetele de la picioare, doar din când în când, simţind-o rece, revigorantă, clară... atât de clară încât îi dădea impresia că s-ar fi aflat chiar el în chintesenţa ei, a apei hipnotizatoare. Palmele îi asudau de emoţie... iar asfinţitul soarelui, făcea ca palmele să îi strălucească în lumina pală a acestuia. Când ea ajunse în dreptul lui, el o întrebă fără niciun preludiu:
-Mă iubeşti?
-Poftim? De asta m-ai chemat aici? Ca să mă întrebi dacă te iubesc? Sprâncenele fetei se ridicară numaidecât.
-Spune! Insistă el, muşcându-şi buza de jos.
-Da domle, te iubesc. Nu puteai să mă chemi la o terasă, să mă întrebi asta? Tocmai aici?
-Te-am văzut ieri cu ăla de pe stradă de la tine, păreai cam intimă cu el...
-Ţi se pare...
-Uite ce e, eu te iubesc, şi nu te-am chemat aici degeaba. Vroiam să te întreb...
-Spui azi?!
Din mâna pe care o ţinuse câteva minute bune la spate, înflori cel mai frumos inel cu peruzea, numai cât să îl confunzi cu ochii ei. Se aşeză în genunchi în faţa fetei cu ochii albaştrii, întinse mâna spre ea, şi cu vocea tremurândă, o întrebă atât de încet încât numai el ar fi putut să audă:
-...Te căsătoreşti cu mine?
-Ce?
-Te-am întrebat dacă te căsătoreşti cu mine... -Să mă căsătoresc cu tine? Nu crezi că ne cam grăbim, iubitule?
-Suntem de 5 ani împreună...
-Şi, dacă premeditezi de atâta vreme cererea asta, de ce vii la mine cu un inel de genul ăsta? Ăsta e inel? Atât însemn eu pentru tine? Un inel albastru? Nici să nu te gândeşti că am să mă mărit cu unul ca tine vreodată! Avea mama dreptate! Nu eşti în stare de nimic. Auzi la el, inel albastru pentru o logodnă...
Aruncând inelul în nisip, fata se întoarse cu spatele la el, iar, cu călcâiele înfipte adânc în nisip şi cu mâinile fluturând nervos pe lângă corp se îndepartă de băiat, mormăind.
Băiatul rămase în genunchi, cu capul plecat şi privirea pironită pe o piatră pe care, de fapt nici nu o vedea.
-Inelul! -îşi spuse el când îşi reveni din şoc- unde e inelul??
Începu să scotocească în nisip, în locul unde fata îl aruncase înainte să plece. Nu avea de gând să piardă inelul în care se afla toată dragostea pe care el o poate vreodată dărui cuiva.
Scotoci... scotoci până ce făcu o gaură de doi metri în nisip. În groapă, doar el, şi nisipul ce devenea din ce în ce mai umed, din ce în ce mai amestecat cu pământ. Îl simţea între degete şi sub unghii...
Scotoci... scotoci, ajunse la pământul curat.. rânced, nisipul nu se mai vedea de vreo câteva ore. Inelul nicăieri.
Scotoci... scotoci, ajunse la piatra rece ce îi exfolia unghiile şi îi descărna degetele... Inelul... nici urmă de el.
După două zile de săpat ajunse la magma. Era atat de cald aici, sudoarea de pe frunte se prelingea pe nas, pe buze... el săpa, degetele îi luaseră foc, dar nu conta, el săpa şi nu avea de gând să renunţe! Centrul pământului arată exact aşa cum îl descrisese Jules Verne, cald, roşu şi dominat de o lume interioară extravagantă în peisaje, dar atât de singuratică... Pâlcuri de lavă izbucnind ici şi colo, unele părând că îi vor sări în ochi...
Inelul trebuia să fie pe undeva...
Scotoci prin lavă, scotoci... şi merse... merse... Nici el nu ştia unde avea să ajungă. În urma lui, tunelul. În faţa lui, şi mai mult de mers.
Merse caţiva ani şi câteva ore. Vlăguit, săpa in continuare. Inelul nicăieri. -Lumină? De unde vine această lumină? - se întinse spre ochiul de lumină din faţa lui. Ochiul se lărgea, pe măsură ce înainta.
În întâmpinarea lui, văzu o mână ce încerca pe partea cealalta să sape. Ieşirea din Pământ era aproape. Mâna ce îi ieşise în întâmpinare îl trase afară din Pământ.
Afară din Pământ era o lume nouă. Mâna ce îl întâmpinase aparţinea celei mai frumoase japoneze pe care el o văzuse vreodată. Nici că văzuse o femeie mai frumoasă...
-Unde sunt? Întrebă el cu ochii mijiţi...
-歓迎...
-Poftim?
-Eşti în Japonia, ... Uite, am găsit un inel, e al tău cumva? L-am găsit pe iarbă, printre petalele de floare de cireş, cam exact în locul pe unde ai ieşit tu.
-Nu, inelul e al tău, frumoasă fată...
***
Smucitura cu care se trezi îi dezmembră ultima vertebră a coloanei. Cel puţin, asta simţi... Sudorile ce îl treceau, nu erau acum de la nicio lavă, ci rezultatul visului cu final fericit pe care îl avuse. În fiecare noapte acelaşi vis... de când ea... nu mai era. 5 ani, scurşi... degeaba. Îşi băgă picioarele în papuci, se ridică de pe pat. Arcurile patului reacţionară atunci când greutatea lui îşi găsi alt punct de sprijin, cel al podelei scârţăitoare, cu fiece pas, cu care se îndrepta spre şifonier. Trase pe el nişte blugi, un hanorac... şi ieşi. În urma lui, doar o uşă trânită şi un apartament gol. Scările imobilului în care locuia erau prăfuite şi întunecate. Aproape că simţea praful invadându-i nările. Odată ajuns sus... pe acoperiş, vântul ce adia îi amintea de ziua în care ea fugise, cu călcâiele înfipte, pe acea plajă... de ultima zi în care el o văzuse pentru ultima oară, fără ca ea să fie în compania acelui bărbat.
Îşi potrivi picioarele pe margine. Nu se putea uita în jos. Mereu avusese rău de înălţime, iar acum, cu atât mai mult, zece etaje i se păreau cercurile infernului ale lui Dante. Noaptea şi vântul ce adia lin a pagubă, îl impulsionară să simtă ultima muzică de viori, şi să îşi împingă greutatea în faţă spre infern. Totul devenea din ce în ce mai intens, mai rapid, cu cât se apropia mai tare de cercul cel mai jos al lui Dante... Presiunea, aerul tare ce îi surescita muşchii feţei, toate păreau rezultatul eliberator al unei penitenţe sufleteşti cunoscute doar de el... Ultimul cerc al infernului nu era departe...
(..)
Cam ăsta ar fi scenariul propus de mine, pentru un scurt metraj ce ar putea foarte frumos să ruleze pe noua inveţie a celor de la ASUS, anume notebook-ul ASUS G51 3D, acesta fiind primul notebook din lume cu NVIDIA® 3D Vision, în stare să reproducă efecte 3D când vine vorba de jocuri şi de materiale video, ca în cazul scenariul de faţă... Notebook-ul vine la pachet cu ochelari 3D aferenţi şi are în dotare o placă video NVIDIA® GeForce® GTX 260M cu 1GB de memorie video DDR3, de te apucă toată invidia...
Tehnologie audio EAX şi CMSS, procesor Intel® Core™ i7, sistem de operare Windows® 7 pe 64 de biţi, iată caracteristicile PRIMULUI NOTEBOOK 3D din lume...
Pentru cei interesaţi de mai multe detalii despre ASUS G51 3D, am să postez ACEST LINK de referinţă.
Şi... cam aşa arată minunea...
Material realizat pentru Superblog 2009, proba 43, ASUS.
Fotoreporterii erau aşezaţi în funcţie de acreditare şi de tirajul ziarului de la care proveneau, jur-împrejurul podiumului. Eu, mai prin spate. Noroc de lentila de om puturos şi de flash-ul de distanţă pe care le aveam în dotare.
-Cine... cine prezintă azi? Mă întreabă o voce curioasă din spatele meu.
-Bina R, cunoscuta creatoare de modă tech, de la Asus. Îi răspund curiosului, cu o voce şoptită.
-Ah, mulţumesc.
Agitaţie, nerăbdare, foială, stil, crema socieţăţii... şi eu. Toate acestea umpleau încăperea evenimentului de un sentiment nemaivăzut şi nemaisimţit, până acum.
Linişte, vă rog! Festivitatea are să înceapă numaidecât!
Grăi un tânăr graţios, membru al staff-ului.
Luminile se transformară într-unele ce semanau cu lămpile de veghe, doar podiumul rămânând luminat opulent şi argintiu...
Pe podium, îşi făcu apariţia cunocuta creatoare Bina R.
Bună ziua dragi prieteni şi jurnalişti prezenţi aici de faţă. Prezentarea de astăzi este una cât se poate de specială! De ce spun asta... pentru că ceea ce veţi vedea astăzi, nu s-a mai văzut pe faţa pământului până în acest moment, iar, dacă începând cu această zi, se va mai vedea, este clar, că vor fi copii infidele şi de proastă factură a produselor ce aparţin casei de modă Asus. şi prezentate dumneavoastră, aici, acum, cu mare fast. ASUS Designo MS este numele celei mai noi colecţii de monitoare LCD de la Asus! Cea pe care am să vi-o prezint şi dumneavoastră, astăzi! Colecţia este formată din 5 articole, şi anume cele pe care le voi invita în scenă în momentele următoare: MS246, MS236, MS227, MS226 şi MS202! Aceste 5 modele, pot să zic cu mândrie că mă reprezintă în totalitate! Aceste opere de artă, mă vor consacra, şi vă vor face, ca peste ani, să vă amintiţi de mine, de Bina R! Ele prezintă stil, prezintă performanţe vizuale, totul bazat pe un concept binar, combinat cu un stil geometric aparte, format din linii drepte... cercuri, suportul de susţinere având şi el forma unui inel, însă nu orice fel de inel, unul ce utilizează tehnologia Ergo-Fit permiţând utilizatorilor să încline ecranul într-un mod foarte simplu, doar cu ajutorul doar a unui deget! Ultra subţiri, de doar 16,5 mm., rezoluţie Full HD 1080p, rată de contrast de 50000:1, timp de răspuns de 2ms, tehnologie ASUS Splendid™ Video Intelligence, optimizează consumul de energie cu 40%, interfaţă HDMI* pentru redarea divertismentului de calitate de pe mediile Blu-ray sau de pe consolele de jocuri, prietenoase cu mediul înconjurător, designul lor conţinând cu 50% mai puţine materiale dăunătoare naturii! Iată cuvinte tehnice, cuvinte puse cu virgulă între ele, iată caracteristicile colecţiei de astăzi, expuse în cel mai simplu mod posibil! Pentru că, simplitatea este un atribut al colecţiei de astăzi! Şi, să vă mai spun ceva, dacă vă gândiţi că o asemenea tehnolgie se potriveşte doar în birourile cu iz de Star Trek, vă înşelaţi! Încercaţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, şi să vă închipuiţi viziunea mea: Încăpere spaţioasă, mobilă veche, foarte veche, bine întreţinută, lăcuită. Lemn de mahon şi de cireş, şemineu, lămpi ici şi colo, care să aducă spiritul candelabrelor în trident, cu lumânări roşii, de demult. Lumină caldă, aromă de levănţică împrăştiată în toată încăperea. Parchetul proaspăt lustruit, sclipeşte în lumina focului din şemineu, acelaşi foc ce se reflectă uneori şi în onduleurile victoriene ale mobilei. Totul te duce cu gândul la eleganţa vremurilor ce par a fi apuse! Cu ASUS Designo MS, eleganţa acelor vremuri reînvie, pentru nostalgici, şi o împleteşte cu modernismul liniei. O să vă întrebaţi cum e posibil un astfel de lucru... e POSIBIL, iar ca să vă convingeţi, uitaţi-vă la finisarea deosebită, ce le conferă monitoarelor luciul unui pian negru. Acum, că v-am introdus în atmosferă, tot ce îmi rămâne de făcut, este să las muzica să curgă lin spre timpanele dumneavoastră, iar cele 5 modele, să defileze, spre încântarea dumneavoastră vizuală!
Muzica, vă rog!
Chopin - Fantaisie
Ce a urmat, după ce Bina R a ieşit din scenă, a fost de-a dreptul uluitor... Cele cinci modele defilând spre încântarea celor prezenţi, pe muzica lui Chopin...
Material de origine fictivă, realizat pentru Superblog 2009, proba obligatorie cu numărul 41, Asus. P.S. Orice asemănare a Bina R cu Tina R, e doar o coincidenţă. P.S.2 Produsele Asus prezentate sunt adevărate.
Cu paşi grăbiţi mă îndreptam către birou. Mai întârziasem până acum dar, dar nu chiar ca astăzi. Singura mea speranţă era ca şefa de redacţie, să nu fi venit nici ea la timp, sau, în cel mai rău caz, măcar să nu fi observat absenţa mea. Cum am intrat în redacţie, am încercat să merg tip-til să nu cumva să atrag atenţia asupra mea. Ancuţa îmi arată dezaprobatoare către ceasul de la mână. Eu ridic din umeri şi o întreb tot prin semne dacă bestia e în biroul ei. Nici nu apucă Ancuţa să răspundă că...
-IULIAAAA! În biroul meu IMEDIAT!
Ai pus-o! Zice Ancuţa aproape fără sunet, articuland cu buzele un O perfect, iar cu acelaşi deget arătător cu care îmi bătuse atenţia spre ceas mai devreme, îmi simulă acum o tăiere de beregată.
Răsuflând din greu, am pus mâna pe clanţă, deschizând uşa atât de încet, în speranţa că voi lungi timpul şi voi îndeparta cât mai mult posibil momentul confruntării.
-Ia spune, de câte ori crezi că merge ulciorul la apă în redacţia asta?
-Ă... mă scuzaţi. Am stat aseara puţin cam târziu, m-am uitat la Transformers, şi am cam pierdut noţiu...
-Linişte! Îţi zic în felul următor, o singură întârziere, şi îţi înjumătăţesc salariul! Capisci? Ah, şi încă ceva, drăguţă (aaaii, mi-a zis cuvântul cu D!!!), dacă de acum vrei să nu aud când vii, renunţă la bocancii ăia! Tropăi! Ah, şi, vreau articolele alea două într-o oră! Să treci pe la mine, pe la birou, să le citesc!
Idioata... nici nu ţinuse cont că, până să mă uit la Transformers, stătusem pe lângă sediul partidului, să aflu noutăţile despre campanie, deşi ora mea de lucru era cu mult depăşită...
Închizând uşa pe dinafară, cu mare grijă, ca să nu supăr şi mai tare bestia, am plecat.
Acum îmi părea că bocancii mei sunt şi mai zgomotoşi decât înainte. Aproape că mă obseda felul în care păşeam pe holurile redacţiei, pe aceleaşi holuri pe care m-am întâlnit iar cu Ancuţa...
-Ei? Ce ţi-a zis?
-Eeeh, că îmi scade din salariu dacă mai întârzii, bla bla...
-Ei hai, dă-o încolo, îi lipseşte...
-Ce-i lipseşte? O întreb pe Ancuţa zâmbind, semn că m-am prins pe jumate...
-Eiii, ştii tu! Dar, auzi, lasă astea! Vrei să vezi un film bun?
-Mă ştii doar, sigur că vreau să văd...
-Şi ghici ce... e cu Sandra Bullock.
-Ei da...
-Yes ma'am! Se numeşte The Poposal, şi l-au scos ăştia de la Prooptki România pe DVD şi Blu-ray.
-Notează-mi numele filmului pe foiţa asta, Ancuţa, că... la cât de aiurită mă simt zilele astea, cu siguranţă că uit până ajung eu la biroul meu.
După ce Ancuţa îmi notă numele filmului pe foiţa indicată, via a fost biroul. Odată ajunsă, trosnindu-mi gâtul de trei ori, m-am hotărât să încep să scriu cele două articole ce aveau dead-line curând. Mă aşez la masă şi încep:
Astăzi vom vorbi despre gripa nouă... Pericol real sau doar conspiraţie menită să subjuge minţile...
O, la naiba! N-am niciun chef... îmi spun palpându-mi tâmplele şi lungindu-mi pielea din jurul ochilor, până ce trăsăturile mele aduceau cu unele nipone. Cam în acelaşi timp apare Tincuţa...
-Auzi fată...
-Tincuţa, te rog, ţi-am mai zis de atâtea ori, nu-mi mai spune fată... cred că ştiu şi eu foarte bine ce sunt, şi fără să-mi spui tu aşa...
-Vai tu, dar ce irascibilă suntem astăzi! Zise Tincuţa ducând mâna la gură a şoc.
-Da, iartă-mă, m-a enervat scorpia de Mateescu dimineaţă... cică îmi scade din salariu.
-Mda, nimeni nu o place pe aici... auzi... dar ce-i asta? Întrebă Tincuţa ridicând foiţa pe care îmi scrisese mai devreme Ancuţa numele filmului, Proposal... auzi tu Iulia, ce e asta Proposal (a se citi in română), de când iei tu anticoncepţionale?
-Poftim? Dar nu iau... aaaah, dar e un film. (Nici nu vă imaginaţi amuzamentul meu...). Nu e anticoncepţional, se pronunţă Dă Propouzăl... ştii tu, în engleză...
-Ah, da, de fapt de ce venisem la tine, noi facem Secret Santa, anul ăsta, şi ne gândeam dacă vrei să extragi şi tu un bileţel. Şi îmi întinse şapca lui Nea Pamfil, plină cu bileţele împăturite mai mult sa mai puţin strategic.
Neatentă la ce aleg, cele două degete twix ale mele reuşiră să scoată unul din bileţele. Pe bileţel scria Daniela Mateescu. (bestia... scorpia... creatura) Oh Doamne, ce aveam să cumpăr eu ăsteia... are cam de toate. Plus, că primele idei de cadouri care îmi veneau în minte erau: un cleşte pentru scos băţul din dos, un scoci permanent pentru lipirea clanţei... ups, a gurii, un revolver cu efect antidepresiv sau o broşă cu venin.
În fine... articolele...
***
Odată terminate articolele, am decis să îmi iau soarta în piept şi să le duc scopiei de Mateescu să le citească, aşa cum ceruse.
-Bună ziua, articolele... Zic eu, în timp ce îmi bag capul pe uşă.
-Da, intră. Aşează-te. Am să citesc.
Cu aceaşi bocanci tropăitori ca şi dimineaţă, mă îndrept spre birou şi urmez instrucţiunile. Mateescu începuse deja să citească...
-Um... hm... da. Le rescrii. La următoarea abatere de la subiect, vii şi îţi prezinţi singură demisia. Ţi-am spus de atâtea ori că eu nu suport jurnalismul de tip francez, în care dezvolţi subiectul. Informaţie curată! Asta vreau! Nu literatură!
-Iertaţi-mă, dacă ştiam că despre asta e vorba, dădeam la Matematică-Informatică...
-Ieşi afară din biroul meu IMEDIAT, Iulia!
ALTAR-NASCUT INVIGATOR
Cu uşa trântită, am ieşit din biroul ei. Dacă până în acel moment vroiam să-i cumpăr de Crăciun un cleşte, acum dorinţele mele erau cu atât mai diabolice, pe listă strecurându-se şi un jacuzzi între piranha.
***
Până în ziua în care aveam să ne dăm cadourile de Secret Santa, am avut timp suficient să cântăresc variantele. Nu mă dăduse ea Mateescu afară până acum, dar nici nu contribuise la fericirea mea zilnică cu nimic... Cu toate astea, cadoul era pregătit. Şi da, recunosc că trecusem de vreo câteva ori pe la magazinul de vânătoare şi pescuit, să mă inspir...
Când veni momentul în care eu trebuia să îi dau cadoul lui Mateescu, toată lumea amuţi.
Bun, probabil prin excludere şi tot v-aţi dat seama că eu sunt norocoasa care a fost aleasă de destin să îi dea doamnei redactor cadoul. Aşa că, n-am să vă fac să vă ţineţi răsuflarea prea mult, şi am să dezvălui cadoul. A fost o adevărată provocare pentru mine ce aş putea să îi cumpăr doamnei Mateescu de Crăciun, pentru că, iată, material, nu îi lipseşte nimic! Aşa că, darul meu este o invitaţie pentru dânsa şi pentru toata redacţia la restaurantul Cocorul de Chihlimbar, ca să poată să ne cunoască mai bine...
After party
Ieşirea mea s-a dovedit a fi un succes. Deşi la început, toată lumea îmi privea cu ochi neîncrezători ideea de cadou (Nu puteai şi tu să îi iei o portocală şi să nu ne implici şi pe noi?) până la urmă toţi au ajuns să îmi mulţumească, pentru că, Mateescu, ajungând să ne cunoască şi să schimbe câteva vorbe şi glume cu noi, a lăsat garda jos. Nu mă pricep prea mult la psihologie (cel puţin nu cât să mă numesc expert), dar ce cred eu că s-a întâmplat în seara aia cu Mateescu, seamănă puţin cu povestea unui câine feroce, care latră ori când e încolţit, ori când e în necunoştinţă de cauză, şi se gudură când îi este dată puţină atenţie. Cert e că, în seara aia, am reuşit să facem un soi de teambuilding, reuşind să o îmblânzim pe Mateescu. Concediată nu sunt nici în ziua de azi, iar salariul meu stă ca fundament al fericirii mele. Ba chiar, acum Mateescu e ceva mai tolerantă la stilul meu personalizat de a scrie, şi recunoaşte că am umor. Mi-a făcut o rubrică doar a mea...
WHITE CHRISTMAS
ORICE ASEMANARE CU VREUN PERSONAJ REAL, PLATITOR DE TAXE LA STAT, E PUR ÎNTÂMPLĂTOARE. LUCRAREA APARŢINE DOMENIULUI FICŢIUNII ŞI A PAMFLETULUI.
*Întâmplarea cu propouzălul e adevărată.
Articol scris pentru SuperBlog 2009, proba nr. 42, Prooptki.
