Ușidi nesimțitul!

Frate, am și eu o zi liberă... una care nu e ea chiar toată liberă, dar dimineața am pretenția să dorm până la ora ț, că așa vrea mușchiul meu, și să vezi ce pățesc... 

Cum mă întorceam eu de pe o parte pe alta, molfăind mulțumită cum că e zi de muncă, eu dorm iar alții se pregătesc morocănoși să meargă pe front, pac bormașina. Dar nu de-aia simpatică de bâzâie timid, ci ditmai godzilla de bormașină de i-ar fi oprit unghiile din crescut chiar și lui Lenin. Dumnezeule mare, instant m-am dorit înapoi la muncă. Acolo unde scriu articole de blog despre tricouri, brush-uri de Photoshop și festivaluri de țesături. Acolo unde fac facturi și dau telefoane în dreapta și-n stânga. Acolo unde singura gălăgie e cea a muzicii pe care eu o ascult pentru că eu vreau. 

Neavând de ales, am deschis un ochi, l-am deschis și pe al doilea, apoi mi-am luat având și l-am deschis și pe al treilea. M-am agățat nemulțumită de cana de cafea ce stătea rece și cuminte (făcută de mama de la ora 6 noaptea), și-am început să sorb resemnată. Am pus mâna pe telecomandă, am dat pe postul ăla extra marfă unde difuzează Midsomer Murders și am mimat un zâmbet satisfăcut. Nu de alta, dar parcă nici bormașina nu se mai auzea. Ei, dar cum fericirile nu țin de regulă prea mult, pac constat că o muzică extraterestră se aude cum intră pe fereastra mea. Brusc ciripitul păsărelelor ce locuiesc în plopii din fața geamului meu era ca și inexistent sau eventual, acolo pe unde se mai auzea, era dublat de-un ritm de manea de-ți venea să-i faci harakiri lui Guță, sau ce alt behăitor o fi fost. 

De nervi am exersat toate vocalele posibile, de la aaaa, la oo, la iiiiiiiiih. Ei, și când am ajuns la h, clar că o dădusem deja grav în consoane, iar drumul până la hhhhhhhhh, jjjjjjjj, grrrrr, a fost extrem de scurt. Da, mi-am dorit un revolver. Nu pentru mine, ci pentru ei. Da, mi-am dorit și-o sabie de-aia sharp de samurai ca să-i despic cutia craniană a celui ce-a decis că vineri dimineață e rost de manelisme. Brusc, râsul malefic mi-a fost oprit de conștientizarea faptului că pot să-i despic eu cu sabia mea de samurai calota craniană cât oi vrea, că pe-ăsta nu-l doare. Ba e posibil să-l gâdile. 

Așa că am închis fereastra. Pentru că rezistă, rezistă, rezistă. Fereastra, nu nervii mei. Și-uite așa ajung la concluzia că nici o găleată mare cu serotonină nu m-ar ajuta să ajung iar pe drumul cel bun. Defecțiunea e permanentă. Ba chiar, mai ajută și alții, așa, din grandomanie, la o uzură mai cu spor. Să nu care-cumva să îndrăznesc să fiu și eu un om normal.

Când nu-i cap, vai de tricou

Nu ştiu de unde să încep. Nu de alta, dar am ajuns la concluzia că în zilele noastre, nici un job nu e cu adevărat... uşor. Şi asta nu pentru că am fi noi prea grei de cap, ci pentru că oamenii au devenit mai sensibili, mai irascibili şi automat mai dificili. În altă ordine de idei, e birocraţia. Nu ai cum să te descurci cu ea, dar nici fără ea. Ne complicăm singuri fără rost. Gadget-uri create iniţial să ne uşureze munca, nu reuşesc decât să ne-o îngreuneze şi mai tare.

Dar, de departe cea ai grea chestie în orice job e relaţionarea cu oamenii. Dacă nu eşti un bun psiholog şi implicit nu ştii să-ţi stăpâneşti sentimentele cum se cuvine, eşti mort. Şi, nu, nu mă refer la sentimente de iubire, ci la alea de mânie, de draci, atunci când ceva nu funcţionează tocmai cum ai vrea tu să funcţioneze.

Mulţi ştiu (puţini cunosc) că o bună bucată din viaţa mea de adult am lucrat ca şi content writer. Am tot scris pentru diferite site-uri, am tot colaborat, cam tot ce poate.

Ca să fiu total sincera, cam asta fac şi acum. Diferenţa ar fi că acum am ceva atribuţiuni în plus: ca de exemplu relaţionarea cu oamenii ce fac comenzi pe site. Treaba asta nu e o treabă uşoară absolut deloc. Da, aţi putea spune: ce e aşa dificil să răspunzi la un telefon, să zici bună ziua şi să faci cea mai frumoasă voce pe care o ai în dotare? Păi, rău, n-o fi, dar dificil da.

Cazul nr. 1

Cum dumnezeu scoţi informaţii vitale de la o tipă ce comandă un tricou XXL? În sensul că pe site există variante de tricouri pentru fete şi variante de tricouri pentru băieţi. Automat XXL-ul  băieţilor este mult mai mare decât XXL-ul fetelor. În condiţiile în care tipa comandă XXL pentru băieţi, cum o întreb eu dacă a comandat mărimea masculină tocmai pentru că era conştientă că e mai mare, sau a greşit? Adică, închipuiţi-vă rezolvarea situaţiei fără ca tipa să se simtă în vreun fel jignită. Pentru căăăă, dacă tricoul ăla a fost ales cu bună ştiinţă şi eu îi zic: hăi, fată, hăi, vezi că ăsta-i cât toată Asia, risc să o aud plângând prin telefon cum c-o fac grasă, ori, în cazuri mai nefericite, risc să-mi aud una despre morţii mamei mele.

Situaţia inversă, în care ea a greşit, ar însemna că tipa se pricopseşte cu o lenjerie de pat în loc de tricou. Deci, scoate-o Iulia la capăt, dar aşa finuţ, ca să nu observe tipa. Cum? Am început să-i turui comanda, accentuând pe sintagma tricou băieţi. Nu m-a contrazis, aşa că... doamne-ajută!

Cazul nr. 2 se referă la o altă insensibilă (în afară de mine). Ok, vine alta. De data asta contactul avea să se întâmple face-2-face.  Comanda un tricou pentru o pretenă (în speţă o sărbătorită). Ok, nimic anormal până aici. Pănă văd poza ce o vroia imprimată: o văcuţă grăsuţă şi roşioară în obrăjori. Mărimea? XL. Deci what is wrong with you people? Cum să comanzi un XL cu imprimeu bovin? Fireşte că nu m-am putut abţine să n-o întreb dacă nu care cumva grăsuţei sărbătorite îi plac extrem de mult... vacile (aşa, ca un soi de plăcere auto-ironică), întrebare la care primesc şi un răspuns pe măsura XL: aa, mnoo, am găsit eu imaginea pe net şi am zis că i-ar plăcea. Să mori tu!

Hai dă-o-'n colo! Cărei grăsuţe nepasionată de vaci o să-i placă un tricou cu o vacă? Nu de alta, dar orice om grăsuţ, ştiindu-se cu musca pe căciulă, s-ar supăra fără scăpare şi ar arunca în tine cu orice-ar avea la îndemână. Ce fel de prietenă e asta de venise să personalizeze un aşa tricou, deja nu mă mai întreb pentru că ştiu. Iar dacă într-adevăr e prietenă bună, tipa miroase a proastă de departe. Una din două: răutate excesivă ori prostie fără leac.

În concluzie, de pare că e tricky rău să faci un astfel de cadou, ori să relaţionezi cu oameni ce dispun de măsuri speciale (fără să-i jigneşti). E nevoie de psihologie, dom'le. Nu merge-aşa, cu una cu două. Iar cum eu nu stau foarte bine la capitolul: ocoleşte-o, ocoleşte-o şi vezi cum faci să n-o nimereşti tot în partea posterioară... zic că mă doare capul.