Ușidi nesimțitul!

Frate, am și eu o zi liberă... una care nu e ea chiar toată liberă, dar dimineața am pretenția să dorm până la ora ț, că așa vrea mușchiul meu, și să vezi ce pățesc... 

Cum mă întorceam eu de pe o parte pe alta, molfăind mulțumită cum că e zi de muncă, eu dorm iar alții se pregătesc morocănoși să meargă pe front, pac bormașina. Dar nu de-aia simpatică de bâzâie timid, ci ditmai godzilla de bormașină de i-ar fi oprit unghiile din crescut chiar și lui Lenin. Dumnezeule mare, instant m-am dorit înapoi la muncă. Acolo unde scriu articole de blog despre tricouri, brush-uri de Photoshop și festivaluri de țesături. Acolo unde fac facturi și dau telefoane în dreapta și-n stânga. Acolo unde singura gălăgie e cea a muzicii pe care eu o ascult pentru că eu vreau. 

Neavând de ales, am deschis un ochi, l-am deschis și pe al doilea, apoi mi-am luat având și l-am deschis și pe al treilea. M-am agățat nemulțumită de cana de cafea ce stătea rece și cuminte (făcută de mama de la ora 6 noaptea), și-am început să sorb resemnată. Am pus mâna pe telecomandă, am dat pe postul ăla extra marfă unde difuzează Midsomer Murders și am mimat un zâmbet satisfăcut. Nu de alta, dar parcă nici bormașina nu se mai auzea. Ei, dar cum fericirile nu țin de regulă prea mult, pac constat că o muzică extraterestră se aude cum intră pe fereastra mea. Brusc ciripitul păsărelelor ce locuiesc în plopii din fața geamului meu era ca și inexistent sau eventual, acolo pe unde se mai auzea, era dublat de-un ritm de manea de-ți venea să-i faci harakiri lui Guță, sau ce alt behăitor o fi fost. 

De nervi am exersat toate vocalele posibile, de la aaaa, la oo, la iiiiiiiiih. Ei, și când am ajuns la h, clar că o dădusem deja grav în consoane, iar drumul până la hhhhhhhhh, jjjjjjjj, grrrrr, a fost extrem de scurt. Da, mi-am dorit un revolver. Nu pentru mine, ci pentru ei. Da, mi-am dorit și-o sabie de-aia sharp de samurai ca să-i despic cutia craniană a celui ce-a decis că vineri dimineață e rost de manelisme. Brusc, râsul malefic mi-a fost oprit de conștientizarea faptului că pot să-i despic eu cu sabia mea de samurai calota craniană cât oi vrea, că pe-ăsta nu-l doare. Ba e posibil să-l gâdile. 

Așa că am închis fereastra. Pentru că rezistă, rezistă, rezistă. Fereastra, nu nervii mei. Și-uite așa ajung la concluzia că nici o găleată mare cu serotonină nu m-ar ajuta să ajung iar pe drumul cel bun. Defecțiunea e permanentă. Ba chiar, mai ajută și alții, așa, din grandomanie, la o uzură mai cu spor. Să nu care-cumva să îndrăznesc să fiu și eu un om normal.

Pictori vs. Photoshopari

E aproape infricoşător cât de repede evoluează lumea. Duse sunt vremurile când Picasso sau Dali făceau senzaţie... asta ca să nu mai vorbim despre predecesorii lor ceva mai clasici: Gaugain, Van Gogh şi gaşca. Fireşte, din punctul unora de vedere (şi al meu) clasicul nu va muri niciodată. Cu toate astea, în zilele noastre, pictura în ulei nu se mai vinde. Şi nu, nu mă refer la acele tablouri extra faimoase ce se vând pe la casa Christie cu milioane de dolari. Neh, eu mă refer la tinerii pictori din ziua de astăzi. Cei ce încă mai cred (în zadar) că talentul lor le-ar putea ţine de foame.

De ce? Pentru că acum există Photoshop-ul. Acum există digitalul. Acum există comercialul. Dacă ştii să foloseşti suficient de bine un program de editare, cu siguranţă poţi trece drept un tip cu mult talent la desen. E mai mult decât uşor să foloseşti anumite pattern-uri, să le suprapui, să adaugi nişte (s)umbre, două trei culori de la sine putere şi voila: ,,art" is made.

Corect, corect, mai există şi oameni care lucrează cu tablete grafice. Cu ăia n-am nimic. Eu am ce am cu cei ce-şi asumă statutul de artist deşi ei nu au desenat nimic de mână în viaţa lor. Şi uite că, aşa cum sunt ei: cel mai probabil lipsiţi de talent, reuşesc să impresioneze, să treacă drept creatori.

Din punctul meu de vedere, arta înseamnă mult mai mult decât un program de editare precum Photoshop-ul sau Corel Draw-ul. Arta presupune tuşe aplicate manual, presupune amestec de culori, presupune nopţi nedormite, acuarelă pe nas...

Şi culmea... aceste cuvinte vin din partea unui om căruia îi place să photoşopeze, să se joace, să editeze şi să spânzure. Diferenţa e că eu, niciodată nu am considerat că ceea ce fac e artă. Ceea ce fac e o pasiune, mai mult sau mai puţin reuşită. Ca şi fotografia, de altfel. Nu intenţionez să vând. Nu intenţionez să comercializez. O fac pentru că îmi place şi pentru că atunci când termin măzgălitura, zâmbesc.

Kakaia Tiehnica

Vrei să fii un bătrânel la modă?...dar o bătrânică la modă? Acum e şansa ta! Serios că acum e! ... cel puţin aşa spun ăia de-au plătit Facebook-ul ca să le posteze reclama îngresuită prin nu ştiu ce colţ.

Care-i de fapt şpilul... E vorba de un softuleţ ce îţi transformă automat fotografia ta de Don Huan de Castilio, sau de Cosânzeană în imaginea unei hoarce scofâlcite şi uzate, sau, aşa cum spun magicienii: minune curată. O fi şi minune, nu zic nu.

Dacă mă întrebai acum vreo 15 ani, când eram pur şi simplu extaziată după revista Bravo, aplaudam cu patru mâini la o astfel de şmecherie. Ca să nu mai spun că urmăream cu sufletul la gură rubricuţa aia prin care oamenii de la Bravo îmbătrâneau vedetele cu un Photoshop preistoric. Aşa că, am avut ocazia, datorită lor, să văd multe personalităţi ale vremii, făcute ferfeniţă. Vai, şi cât îmi mai plăcea toată tărăşenia aia! Eram pur şi simplu în al cinşpelea cer! Mă amuzaaaam!

În zilele noastre, nu mă mai impresionează chestiile astea. Ori c-oi fi învăţat eu să folosesc Photoshop-ul şi-am constatat că nu e mare brânzovenescu să îţi adaugi ani chiar tu... Mă întreb totuşi de ce ar vrea oamenii să facă aşa ceva? Nu de alta, dar când alţii folosesc magia programelor de editare pentru a-şi mai scoate un rid, o prostie, o grisină, unii sunt preocupaţi dacă vor arată ca nişte bătrânei hipsteri sau ca nişte băbătii comuniste cu batic înflorat. Revenind la ceea ce ziceam mai devreme: că ai putea să afli dacă vei fi un bătrânel la modă. Doar dacă vrei.

Stau eu şi mă gândesc: cum Doamne-iartă-mă să ştie Photoshop-ul sau ce soft de editare automată, folosesc ei, ce fel vei sta tu cu moda la 101 ani? Eu zic că aici e rost de kakaia tiehnica combinată cu minciunită cronică. Cel mult îţi dă un greyscale la păr, îţi randează puţin trăsăturile în timp ce-ţi aplică veşnicele riduri et voila! Dar, faza cu moda e chiar deplasată. Părerea mea. Eventual, îţi poate spune programul ăla ce model de batic vei purta... poate Batic 2000, sau poate vei fi şi mai hipster de atât şi vei purta super-şapca! 

Eu nu am de unde să ştiu dacă softuleţul ăla chiar îţi spune treburile astea, pentru că sunt prea zgârcită să dau un sms (care costă!) la un celebru număr de telefon, pentru a mi se furniza codul miraculos ce mi-ar debloca poza cu mine în tip ce port un superb mergător, semnat Galliano (având în vedere că nu sunt evreică, ba chiar pur sânge arian şi blond, sunt sigură că nu ar refuza să creeze pentru mine). 

În consecinţă, dacă vreau să ştiu cum voi arăta la bătrâneţe, aş putea să am răbdare. Iar dacă am dubii că voi ajunge acolo, pot eventual să mă apuc temeinic de băut, drogat, fumat, pierdut nopţi, iar în doi ani aflu.

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, ideea asta din urmă nu e rea deloc! 

Richard Gere - un om ce a avut răbdare!