Bad Kharma

Iar m-a pălit să mă uit la televizor, iar comentez, iar am ceva de mormăit online. Doar am zis că nu mă mai uit decât la Vreme (o femeie e normal să ştie dinainte cu ce se îmbracă şi nu să să scoată capul pe geam).

Bun şi cum mă uitam eu pe un anume post tv, iată că îmi sare în atenţie moaca unei anume femei, trecute de prima tinereţe, cu o expresivitate plângăcioaso-patetică ieşită din comun... smiorcăind vreo câteva vorbe la cameră.

Curioasă din fire, m-am uitat să văd ce-a păţit... ce-i arde, ce se întâmplă de e aşa de amărâtă. După primele douăj de secunde mă prind: acum zece ani (a se citi zece ca fiind chiar zece!) tanti ghinionistă fusese împuşcată în cap de fostul soţ (nebun cu acte în regulă şi-ăla...) pe nu-ştiu-şi-nu-mi-pasă-motiv. Supravieţuise, după o lungă perioadă de stat pe la terapie intensivă...
Nasol, într-adevăr, aşa ceva nu e chiar de 'colea să ţi se întâmple... Compătimiri profunde şi (în pofida spiritului meu je mă-fişist, foarte sincere... ) păreri de rău.

Cu toate astea, stau eu şi mă întreb, ce naiba cauţi tu, femeie, la televizor după zece ani după ce ţi s-a întâmplat tragicul eveniment?
După ce... se vede clar, că anormală n-ai rămas... vorbeşti, zâmbeşti... clipeşti, te mişti... În loc să mulţumeşti celor sfinte (sau în ce crezi tu acolo... ) că, după un astfel de eveniment încă trăieşti şi ţi-ai revenit complet... tu, după zece ani, vii şi-ţi plângi de milă pe la televizor...?!

De ce fac oamenii chestia asta? Bine, bine, exceptând chestia că apărând pe sticlă cu o poveste ,,senzaţionistă" de genul ăsta, clar le faci ălora ceva audienţă şi-ţi aloci şi tu o sumă dodolană în buzunar...

Revin şi repet... de ce fac oamenii chestia asta??
În loc să te bucuri în fiecare zi a existenţei tale că eşti bine, că n-ai rămas cu sechele, că-ţi funcţionează creierul aşa cum e normal... tu vii şi retrăieşti over and over nişte evenimente care s-au întâmplat acum moooolţi ani, şi, în urma cărora tu ai scăpat... deşi mulţi n-ar fi scăpat.

De ce continuă oamenii să se amărască în halul ăsta?
Pentru că, din punctul meu de vedere, treaba asta e ca şi cum degeaba eşti bine, degeaba ai scăpat, dacă nu apreciezi cât de norocos eşti...

Cum am zis, pricep faptul că la mijloc e şi dorinţa hapsânei de a-şi vinde povestea, dar, n-ar fi putut, de exemplu să vină să povestească lucrurile dintr-un alt punct de vedere?
Să zicem: ,,iată cât de norocoasă am fost să scap de aşa ceva!"

Nu, în schimb, ea vine, urlă cu lacrimi de crocozaur şi de brontozaur et voila!
Mă întreb dacă se merită retrăirea anumitor evenimente, doar pentru o sumă de bani...

Consideraţi-mă cum vreţi voi, dar sunt adepta gândirii potrivit căreia, în momentul în care nu te detaşezi complet de un anume lucru rău din viaţa ta, el va avea tendinţa de a te bantui la nesfârşit, până ce-ţi vei învăţa lecţia...
Call it the laws of  kharma!...

Lene de Urgenta

Multa mita le trebuie lor, si multa minte ne trebuie noua ca sa intelegem o data si pentru totdeauna, ca lor le trebuie multa mita, pentru a-ti zambi, sau pentru a nu te lasa sa zaci pe holurile spitalelor, asa zise de urgenta.
Astazi m-am hotarat sa nu mai aberez, si sa relatez un caz concret.
Cazul meu.
De dimineata m-am trezit cu un telefon nu tocmai placut, care ma anunta ca trebuie sa merg imediat la locul de munca al mamei, pentru ca s-a intamplat un accident. Mama mea se impiedicase de nu-stiu-ce, si trebuia dusa la Urgenta.
Nespalata pe dinti, pe fata si nepieptanata, am facut comanda la taxi, si am pornit spre locul cu pricina.
Dupa un drum lung si un trafic infernal, in sfarsit ajunse la Spitalul de Urgenta Sfantul Andrei din Galati, a inceput calvarul propriu-zis.
Inceputul a fost promitator, pentru ca am avut norocul sa observam ca Spitalul de Urgenta a angajat oameni de paza foarte galanti si binevoitori, dispusi sa ne arate de unde putem achizitiona un carut, si sa ne deschida usile, pentru a ne usura traversarea holurilor, anevoioasa din cauza piciorului mamei.
Naiva am fost sa cred ca aceasta galanterie se va raporta si in cazul celor mai inalti in grade. Pentru ca, dragii mei, bunavointa in spitalele romanesti este invers proportionala cu importanta persoanei angajate in cadrul institutiei respective. Am dat peste asistenti plictisiti, doctori plimbareti-degeaba s.a.m.d.
Aventura a inceput chiar de la sala de radiografii, unde mi-a fost absolut imposibil sa glumesc cu domnul doctor ce se ocupa de radiografii. “Iesiti afara don’soara, ca e sala de radiografie!”, “Bine ies, daca ma dati afara…” ,” Eu v-am zis cu frumosu’!”
Atitudinea rigida se potrivea oarecum cu decorul sumbru in care lucra domnul.
Probabil, cea mai mare dezamagire a mea a fost ca nu am avut inspiratia sa-mi iau cu mine aparatul de fotografiat, pentru ca as fi avut parte de niste fotografii pe cinste.
Sala respectiva de radiografii semana, mai mult cu laboratorul lui Frankenstein, decat cu cel al unui spital de oameni… vii. Holurile intunecoase si mesele criptice faceau pielea sa se zbarleasca. Iar lipsa de becuri luminoase de pe holuri, faceau umbrele bolnavilor in halate roase, sa se prelungeasca la infinit.
Oare ce-ar fi zis Tim Burton, daca ar fi fost acolo? L-ar fi sunat oare pe Johny Depp?
De la sala de radiografie, cu iz de morga, am mers la sala de ghipsare. Acolo am avut parte de un ghipsar foarte acru. Aspectul lui fizic, imi amintea oarecum de felul cum mi-l inchipuisem eu mereu pe Hagi Tudose: uscativ, cu nasul mare asemenea unui cioc de pasare, adus de spate si cu o atitudine plictisita, dusa la extrem.
Cu sfiala, am cutezat sa il intreb pe Hagi daca se poate ocupa si de noi. Cu aceasi atitudine acra mi-a raspuns: “ Sa vina doamna doctor… asteapta acolo!”.
Intr-o sala de ghipsare, murdara, nu de ghips, cum era normal, ci de patina timpului si-a nesimtirii unora… am asteptat-o pe doamna doctor, pana s-a fixat piciorul mamei singur. Probabil asta era si strategia de vindecare. Economie la ghips. Deja imi inchipuiam cum altii, in aceasi situatie cu mama, dormeau prin sertare, de luni bune, asteptand sa vina doamna doctor ortoped.
Asteptand sosirea printesei, de plictiseala, am decis sa vad si eu cum arata baie din spital. Am ajuns, cu chiu, cu vai, la baie, trecand din camaruta infioratoare in camararuta terifianta, pana am ajuns la incaperea cu closet.
Daca n-ar fi fost curiozitatea sa vad baia de spital atat de mare, as fi fugit de acolo cat m-ar fi tinut picioarele, pentru ca acea incapere arata mai de graba a decor din Saw . Becuri slabe, palpaitoare si bazaitoare, sange pe pereti, murdarie si o cada gigant in mijlocul baii.
La intoarcere, mare mi-a fost mirarea ca mama tot singurica, fara doamna ortoped, statea. Si nu a durat mai mult de cateva zeci de minute, pana sa apara si mult-asteptata.
Dupa 2-3 priviri la radiografie, a stabilit diagnosticul, a decis ca e cazul de ghips, a scris caligrafic o reteta, si a plecat ca vantul, lasandu-ne pe mana lui Hagi Tudose. Eu ma tot intrebam what’s wrong with this picture (ce e in neregula cu imaginea asta), si brusc mi-am dat seama. Lui Hagi ii lipsea frierastraul.
Cu o privire incruntata, si-a pregatit vata si ghipsul, si a trecut morocanos la treaba.
Insa, asa cum imi place mie sa ma joc cu mintile oamenilor, si sa fac experimente, am decis sa ii strecor omului o bancnota in buzunar, sa vad ce efect are misterioasa bucata de plastic asupra organismului si a starii lui de spirit. Experiment reusit. Hagi a devenit zambaret si a inceput sa prezinte si forme usoare de umor.
Cam asta e povestea.
Intrebarea e… pe cine dam vina ca astfel de lucruri se intampla? Pentru ca vorba aia, sunt mai multe puncte de vedere. A lor, si a celor de la putere. Ambele solide si bine justificate. Cei din medicina nu muncesc pentru ca nu sunt motivati financiar, iar cei de la putere nu le acorda fonduri pentru ca cei din medicina nu muncesc.
Insa punctul nostru de vedere cine il mai asculta? Iar banii nostri unde merg?
Iar acum, fie vorba intre noi, cu toata lipsa de fonduri si de aparatura sofisticata, atat de multa costa sa faci curat intr-un spital?
Probabil ar fi aratat cu totul altfel, daca ar fi fost curat, iar postarea mea de astazi ar fi fost ceva mai scurta.

Asa ca… Men sana in corpore sano, dragilor.

Text si fotografie: Iulia Diana Mihai (2009)