Soluţia lui Georgicuţă

De când auzise de programul celor de la Remat, Georgicuţă nu mai era om. Ideea că trebuia să o ducă pe dragostea lui de-o viaţă, Eleonora, la casat, îl introducea într-o stare de depresie, aşa cum nu îşi închipuia că ar fi putut vreodată să existe. Cum să ducă el la casat un membru al familiei? Un membru ce îi fusese mai mult decât atât. Vedeţi voi, Eleonora ar fi putut cu uşurinţă să concureze la capitolul importanţă cu soţia lui. Ce dacă nu era tocmai în normele Euro şi că avea la bord kilometri întregi? Eleonora era parte din familia lui, avea huse noi, volan de piele şi cele mai bengoase stickere lipite pe bord. Dar, ceea ce era cel mai important, era că Eleonora îi era fidelă. 

Neştiind ce să facă, Georgicuţă îl sună pe prietenul lui cel mai bun, Ionel.

-Alo, Ionele?
-Deah. Ce vrei?
-Ce ştii dom'le de programul rabla?
-Păi, simplu...te duci la ei cu maşina ta cea veche, ei îţi dau un voucher, mai pui şi tu ceva, şi gata: ai maşină nouă.

După o discuţie convingătoare cu cel mai bun prieten al său, Georgicuţă decise să o ducă pe draga lui Dacie 1310, Eleonora, la Remat. Chiar dacă durerea era mare, gândul că avea să capete o maşină nouă îi servea lui Georgicuţă ca şi consolare. 

Credeţi că povestea s-a încheiat? Nici gând! Pentru că, la nici două săptămâni de la casarea Eleonorei, Georgicuţă se afla iar la porţile Rematului.

-Bună ziua, domnul George, să înţelegem că mai aveţi o rablă de dat la casat?
-Da.
-Şi pe asta cum o cheamă?
-Maria.
-Ia s-o vedem, dom'le!

Bucuros că putea să mai facă o tranzacţie cu Rematul, implicit mulţumit de vechea tranzacţie, Georgicuţa o aduse pe Maria, legată fedeleş şi o postă în faţa lucrătorilor de serviciu de la Remat.

-Iată rabla! Nevastă-mea. O am de 30 ani, nu-i mai merge frâna la vorbit, ocupă mult spaţiu în garaj, are caroseria julită şi geamurile sparte. Mă gândeam că aş putea să-mi achiziţionez altă nevastă cu banii, plus ce mai pun eu.

Pentru floarea mamă:)

 ...pentru că-i place :P

Sign in Yahoo Messenger

Multă vreme am fost pur și simplu obsedată, dar absolut obsedată de Yahoo Messenger. Dar știți ce fel? Într-un hal din ăla de nu mă dezlipeam de calculator decât ca să merg să fac duș ori să-mi iau ceva de mâncare, ori vreo bere rece pe timp de vară. Apogeul în acest sens l-am atins prin 2007. Ei, cam ăla a fost anul de grație, anul relației mele stabile cu vechiul meu laptop. (pe vremea aia aveam un laptop extra înalt - model 1999 - căruia nu-i funcționa monitorul, în consecință, eu trebuia să improvizez așa cum mă pricepeam mai bine; dar despre Mumu the 1st v-am mai vorbit, și vă voi mai vorbi).

Ei, și revenind la subiectul inițial: eu și Yahoo Messenger-ul, ehehe, cum vă spuneam, 2007 a fost anul nostru, iar de anul acela mă leagă amintiri extra frumoase, fie ele și virtuale. Tocmai pentru că acele amintiri virtuale au dus la materializarea unor realități cât se poate de palpabile și de actuale, fără de care acum nu aș putea exista.

Iar acum, fiindcă am realitatea mea, departe de mess, mi-am permis să nu mai acord atâta importanță relației cu id-ul meu. Ne vedem din ce în ce mai rar; odată frumoasa noastră relație transformându-se acum într-una pur platonică, pur colaborativă, apatică și banală. În traducere liberă: nu mai intru pe mess decât din gând în gând și obligat-forțat, atunci când sunt la muncă.

Dacă din întâmplare intru pe mess de acasă, e clar că am treburi bine stabilite dinainte (o singură chestiune mă face să tresar și să alerg spre sfântul mess - știu eu care). În rest, așteaptă tu, muritorule de rând să mai apar eu pe mess: când o face plopul pere și răchita micșunele, I say. Dusă e vremea când stăteam cu messul deschis deși eu eram în Sighetul Marmației, iar compul meu în Galați, cu status de genul: plecată până-n Franța, brb în trei săptămâni. Dar, că tot suntem la capitolul statusuri... Să nu uităm de celebrele statusuri: dorm; nu-s (ținut nu 5 minute, cum îi sta bine unui status de-ăsta, ci vreo lună), nu deranjați (ținut permament).

Dacă tot sunt la capitolul dat din casă, am să fiu absolut sinceră. Stau pe mess la muncă, cu status de @work. Ce reiese din această propoziție? Simplu: sunt la work, răspund, dar e posibil să nu reușesc să fiu prea plastică în exprimare, ori doveditoare de vreun limbaj alambicat, totul reducându-se la: da, nu, poate.

Dar niciodată nu voi putea pricepe logica celor ce stau tot timpul cu statusul: ocupat, așa, ca la budă. Nu ai chef de ppl? Ieși de pe mess! Nu ai chef decât de câțiva, sau, mai știu eu... de o singură persoană? Există oricând opțiunea de grupulețe pe care le poți ține pe online, permanently online... și offline, chiar. Tehnică avem, mintea ne lipsește doar. 

...Deşi, da... există un duşman numit program de verificarea statusului ce te dă de gol ori că aplici metoda asta. I can live with that.

Nu îi pot întelege pe cei ce stau online, dar cer să nu fie deranjați. Nene, Yahoo ți-a pus la dispoziție opțiuni prin care poți să-ți triezi mușterii din mess. Use it!

...şi da, e posibil ca uneori să fiu prinsă şi eu cu ocaua mică... busy pe mess, dar, în cazul ăla, busy-ul meu e posibil să nu fie tocmai un busy. Dar, ce zic eu... nu mă aştept să fiu înţeleasă, pentru că, am un singur motiv de a sta pe mess, de a rămâne pe mess. Unul singur.

Și-ar mai fi un gen de status de ocupat. Ăla detaliat în care ocupatul spune ceea ce face cu lux de amănunte, dar încheie cu un: DNFD. Dacă mă întrebi pe mine, ăla e show off. Nu e suficient să știe lumea că ești un dud busy, trebuie să mai știe și cu ce anume.

Cel mai amuzant status de gen pe care am putut să-l văd la mine în listă all time a fost: fac sex, dnd. Din punctul meu actual de vedere, să faci sex în aceași cameră cu un calculator conectat la mess, pe online, e ca și cum ai face sex în public. Întrebarea mea e: ce se întâmplă dacă toată lista lui de mess face abuz de opțiunea buzz? Iese orgie?

În definitiv, trecând peste toate hilaroşeniile messengeristice... şi toate bancurile posibile pe această temă, mereu vei fi motivul meu numărul unu pentru care sunt pe messenger. Mereu. Şi ştii tu ce serie de două cuvinte are mereu în coadă. 

Complimente

Nu știu cum sunt alții, dar mie nu îmi plac complimentele. Credeți-mă dusă cu biscuitele pe canalizare (cel mai probabil că nu ați da greș) dar nu pot să le înghit. Nu, nu am nimic cu acele complimente adresate celor din jurul meu și nici cu acele complimente ce vizează intelectul (fie și al meu). Eu am ce am cu acelea ce îmi sunt adresate mie și se referă strict la aspectul meu fizic.

A nu fi înțeleasă greșit... Știu că nu arăt chiar rău și mai știu că și lumea știe asta, dar, mă calcă de-a dreptul pe nervi atunci când mi se spune: vai ce frumos te-am îmbrăcat azi, vai ce mărgele, ce machiaj, ce rochiță, ce bluziță, ce bine se mulează, ce bine se așează, se potrivește cu ochii tăi. Get a life!

Da, sunt conștientă de faptul că a primi un compliment ce-ți vizează fizicul e o chestie frumoasă, dar, eu nu o suport. E cam pe aceași lungime de undă cu faza aia... mă machiez, iar unul stă și se holbează până-mi bag eu pensulița de la mascara în ochi. Și știu că nu e nimic în neregulă cu cei ce fac complimente (mă rog, e și aici de discutat) și că eu sunt aia cu stolul de păsări bine cuibărite sub calota craniană, dar... dar... dar...

Și nu, nu sunt curioasă să mi se facă o analiză psihologică, să mi se dea sfaturi, prescripții de medicamente ori colecția primăvară-vară la cămășile de forță... pentru că sunt perfectly sane. Singura mea problemă e că nu știu cum să reacționez în fața unor complimente spuse de oamenii cu care nu am cine-știe-ce tangențe.

Cu toate astea, mereu am iubit momentele în care tu îmi spuneai că sunt frumoasă. Tu ești tu...sinonimă cu tot,  iar faptul că tu îmi spuneai că sunt frumoasă ori că îmi stă bine cu un ...puf de păr, mă făcea nu numai cea mai frumoasă femeie ci și cea mai fericită.

Whatever works

De câteva zile mă tot gândesc la campania celor de la StartEvo. I-am găsit până și pe Facebook. Oamenii știu cum să se promoveze. Dar, mai mult de atât, e clar că o campanie de genul ăsta atrage atenția și celor mai sceptici dintre noi. Aveți ca drept exemplu cazul de față. 

Din punctul meu de vedere, oricine poate deveni un model pentru ceilalți, într-un fel sau altul. Dar, ceea ce e cel mai interesant e că există loc sub soare pentru toată lumea, oricât de înghesuiți ni s-ar părea ca suntem. Poate sună ca un clișeu ceea ce am să vă zic, dar, tot ce trebuie să faci ca să reușești într-un anumit domeniu e să îți dorești foarte tare. Hassan wants, Hassan gets. Da, e atât de simplu. Și nu, nu am de gând să vă fac o lecție dozare a energiilor sau să vă recomand cărți ca The Secret. Fiecare e liber să priceapă ce vrea din ceea ce am zis eu. 

Și, mai sunt de părere că fiecare are propria lui rețetă pentru a reuși în viață, sau... cum să-i spun... să își îndeplinească acel vis de care e atât de legat. Pentru mine, rețeta e simplă: am avut nevoie doar ca persoana pe care o iubesc să fie lângă mine. Lucrul acesta mi-a dat mereu aripi, ca să parafrazez o celebră reclamă. Deci, da, pentru mine dragostea funcționează ca un fel de energizant, doar că la putere înzecită. Prezența ei m-a făcut întotdeauna să îmi doresc să reușesc, să îmi ating limitele, pentru că, atunci când zâmbești constant, toate porțile ți se deschid într-un mod inimaginabil. Iată de ce, dragostea te face să fii acolo sus, pe cele mai înalte culmi ale propriei tale variante a succesului. 

Nu sunt eu o autoritate în domeniu, dar, ca orice alt om, am și eu părerile mele. Tocmai de aia, așa cum spuneam, cred că rețeta succesului e dragostea. Așa că, dacă care cumva ați dat de persoana aia, nu o lăsați să plece de lângă voi, pentru că dacă va pleca, direcția voastră va fi pierdută. Și, chiar dacă vă veți regăsi într-un mod articifical direcția, în momentul în care veți constata că nu aveți cu cine să vă împărțiți bucuria, ei, ăla nu va fi un moment pe care să vreți să-l trăiți. 

Firește, rețeta asta nu e valabilă pentru toți, pentru că nu suntem chiar toți același aluat, tocmai de aia, îmi amintesc acum de filmul lui Woody Allen, Whatever Works. Cred că important e ca fiecare să își găsească acel călcâi a lui Ahile pentru ca atunci când îi va fi gâdilat, treburile să funcționeze ca unse.