Părerea mea despre fotografiile de nuntă

Cine mă cunoaște, dar nu așa puțin, ci bine de tot, știe că una din pasiunile mele cele mai nervoase e fotografia. Ce-i drept că încă nu m-am specializat pe o anumită nișă a fotografiei, tocmai de aceea, pot spune că fotografiez tot ce prind. Iar eu de prins, prind destule, având în vedere că am DSLR-ul Nikon absolut tot timpul după mine. Am învățat să-mi asortez gentuța de aparat și la vestimentație elegantă, cât și la cea sport.

Dar, nu despre mine vroiam să vă vorbesc, ci, cu precădere despre unul din genurile comerciale ale fotografiei. Acea nișă extrem de căutată: fotografia de nuntă. Ei, hai să fim serioși că toți ne dorim, ca atunci când ne căsătorim (având în vedere că majoritatea au impresia că se căsătoresc doar o singură dată) să avem parte de cele mai frumoase fotografii. Ei, de cele mai multe ori realitatea nu e chiar atât de plăcută, iar tu, ca li fotograf de nuntă, trebuie să mai ajuți puțin natură, ca de exemplu: să mai ștergi un coș, să mai albăstrești un ochi, să mai scoți din roșeala din obrăjorii saturați de licori bahice, ș.a.m.d. Însă, până la post-editare, există apăsatul pe declanșator, apăsat ce trebuie să se facă în anumiți parametri, tocmai pentru a nu te chinui prea tare la post-editare. Iată căteva chestii de care aș ține eu cont, dacă aș fi în spatele DSLR-ului, atunci când sunt la o nuntă.

Poziționarea subiecților în fotografie

Asa NU!

Asa DA!

Ei, hai să fim serioși că ne-am cam săturat să tot vedem fotografii în care subiecții stau țepeni în centru fotografiei. Ei, tocmai de asta, fotograful are oarecum și-un rol de animator. El trebuie să știe să organizeze fotografia, să dea indicații despre cum și unde ar trebui să stea nuntașii, să creeze situații amuzante pentru a-i face pe aceștia să zâmbească, să gândească ipostaze ieșite din tiparele obișnuite. A se avea grijă la focus, pentru că nimănui nu-i plac fotografiile blurry.

 Mai multe aparate foto!

Poate că nu toată lumea deține mai multe aparate foto la purtător (eu, personal, am un singur DSLR), însă, a avea mai multe aparate cu setări diferite vă poate ajuta să nu pierdeți instantanee cu adevărat demne de o fotografie reușită.

Flash-ul

Sau, așa cum este el cunoscut în mod uzual: blitz-ul. Ei bine, tot de indicat este ca acesta să fie unul atașat și nu acela ce vine la pachet în mod compact, cu orice aparat foto. Explicația e simplă! În primul rând că se vor putea regla intensitățile (iar asta nu numai din menu-ul aparatului), plus că un flash atașat va elimina automat problema ochilor roșii, centru său de lumină concentrându-se unde mai sus de nivelul ochilor subiecților.

 Și... ar fi mult mai multe de zis, dar, până la urmă, fiecare fotograf își face propriile reguli, propriile setări. Tocmai de aia am preferat să mențin discuția la un nivel generalist, pentru ca toată lumea să înțeleagă câte ceva.

Ce trebuie ținut minte este că atunci când ne căsătorim, e musai să apelăm la serviciile unui fotograf nunta profesionist. Nu de alta, dar amintirile de genul ăsta, le avem toată viața.

Pentru Blogawards,
Iulia Mihai și blogul foto Winter.

Cum a rezolvat tanti Miţa problema

Gemenii Costel şi Ionel urmau să-şi sărbătorească majoratul. Greu cu gemenii. Niciodată nu ştii cum să-i mulţumeşti, având în vedere că de felul lor îşi cam doresc aceleaşi lucruri, iar la ei,totul funcţionează pe sistemul: capra vecinului e mereu mai grasă şi mai pufoasă decât capra personală.

Cu toate astea, mama lor trebuia să le cumpere un cadou pe măsura lor. Cum cei doi îşi doreau cam de când aflaseră ce e aia tehnologie, telefoane performante, ca să aibă cu ce-agăţa gagicile, şi cum ea nu prea avea bani să achiziţioneze două astfel de telefoane, ținând cont și de situația mai sus menționată, tanti Miţa se răsucea zi-lumină doar-doar o găsi şi ea soluţia ideală de a-şi mulţumi cele două odrasle mofturoase.

Într-unul din periplurile ei pe internet, tanti Miţa (pentru că avem de-a face cu o mamă modernă), găseşte site-ul MarketOnline. Îl răsfoieşte ea ce-l răsfoieşte, observă rubricuţa de Telefoane Mobile Dual-Sim şi trinc ideea! Aceasta era soluţia ideala de a le achiziţiona cadoul perfect gemenilor Ionel şi Costel! În sfârşit aveau şi ei să fie mulţumiţi! Un singur telefon şi două cartele!

Şi ia ea la puricat toate telefoanele mobile dual-sim de pe site-ul celor de la MarketOnline, când ce să vadă, cerurile se deschiseră, îngerii cântară: telefonul perfect stătea maiestuos în faţa ochilor ei virtuali şi internauţi: Samsung B5722 Brown dual-sim!

Ce putea să-şi mai dorească mai mult de atât? Design-ul design, memorie internă de 30mb, ecran TFT, rezoluţia camerei foto de 3,15 (ca să-şi facă ei poze împreună şi să-i trimită lui mamică, când i-e dor ei), acces la internet, music player (unde s-asculte odorurile ei muzica aia zvăpăiată), și câte altele!

Ehehe! Şi pentru toate astea nu trebuia să dea decât vreo 650 şi ceva de lei. Lui tanti Miţa nu-i venea să creadă ce noroc se pogorâse asupra ei. Dar, sceptică de felul ei (ştia ea că atunci când ceva e prea frumos, nu prea e adevărat), deschise Google-ul şi se apucă de verificări. Să vadă ea de nu care-cumva găseşte același telefon mai ieftin pe undeva. Ete că nu, pentru că nu exista un preţ mai mic pe tot internetul la aşa minunăţie de telefon mobil dual-sim ca la MarketOnline!

Ce-a făcut tanti Miţa mai departe? Simplu! Şi-a făcut un cont pe MarketOnline, a aruncat telefonul cu pricina în coşul virtual şi şi-a aşteptat cumințică comanda. Unde mai pui că le-a mai achiziţionat şi celor doi câte o cartelă de geamăn, ca nu care cumva să se facă vreo confuzie între contactele unuia și contactele celuilalt.

Povestea spune că în primă instanță cei doi gemeni, mofturoși din fire, nu au primit cadoul mamei cu prea mare interes, ei sperând să primească fiecare câte un telefon. Însă, la o buronare mai atentă au ajuns imediat la concluzia că nu e chiar atât de rău să aibă un singur telefon, atât timp cât au numere diferite. Și-așa că de când se știu au împărțit totul: de la șosete la fete.

Și-am dat un telefon, și v-am spus povestea beton!

Pictori vs. Photoshopari

E aproape infricoşător cât de repede evoluează lumea. Duse sunt vremurile când Picasso sau Dali făceau senzaţie... asta ca să nu mai vorbim despre predecesorii lor ceva mai clasici: Gaugain, Van Gogh şi gaşca. Fireşte, din punctul unora de vedere (şi al meu) clasicul nu va muri niciodată. Cu toate astea, în zilele noastre, pictura în ulei nu se mai vinde. Şi nu, nu mă refer la acele tablouri extra faimoase ce se vând pe la casa Christie cu milioane de dolari. Neh, eu mă refer la tinerii pictori din ziua de astăzi. Cei ce încă mai cred (în zadar) că talentul lor le-ar putea ţine de foame.

De ce? Pentru că acum există Photoshop-ul. Acum există digitalul. Acum există comercialul. Dacă ştii să foloseşti suficient de bine un program de editare, cu siguranţă poţi trece drept un tip cu mult talent la desen. E mai mult decât uşor să foloseşti anumite pattern-uri, să le suprapui, să adaugi nişte (s)umbre, două trei culori de la sine putere şi voila: ,,art" is made.

Corect, corect, mai există şi oameni care lucrează cu tablete grafice. Cu ăia n-am nimic. Eu am ce am cu cei ce-şi asumă statutul de artist deşi ei nu au desenat nimic de mână în viaţa lor. Şi uite că, aşa cum sunt ei: cel mai probabil lipsiţi de talent, reuşesc să impresioneze, să treacă drept creatori.

Din punctul meu de vedere, arta înseamnă mult mai mult decât un program de editare precum Photoshop-ul sau Corel Draw-ul. Arta presupune tuşe aplicate manual, presupune amestec de culori, presupune nopţi nedormite, acuarelă pe nas...

Şi culmea... aceste cuvinte vin din partea unui om căruia îi place să photoşopeze, să se joace, să editeze şi să spânzure. Diferenţa e că eu, niciodată nu am considerat că ceea ce fac e artă. Ceea ce fac e o pasiune, mai mult sau mai puţin reuşită. Ca şi fotografia, de altfel. Nu intenţionez să vând. Nu intenţionez să comercializez. O fac pentru că îmi place şi pentru că atunci când termin măzgălitura, zâmbesc.

Cine-File (6) filme despre Contesa Bathory

Astăzi am să fac o excepție... Nu am să vă recomand un film, ci două. Nu de alta, dar nu mă pot hotărî. De ce? Pentru că ambele tratează același subiect: viața sângeroasă a contesei magyare Erzsebet Bathory. Ei bine, poveștile ce se învârt în jurul acestei contese sunt multe și mărunte, iar unele dintre ele se bat cap în cap. În sensul că unii susțin nevinovăția contesei, aruncând toată vina în ograda unui alt conte avid după averea ei, alții susțin că poveștile ce implică jap-jap și căsăpire de virgine sunt cât de poate de reale, iar contesa nu ar fi fost tocmai cu toți boii acasă. 

În concluzie, iată cele două filme. Or fi ele mai multe, dar eu două am văzut, două recomand. 

The Countess 2009

Deși personal nu sunt tocmai de acord cu abordarea (dar asta e doar o părere personală), recunosc că Julie Delpi e făcută să fie Contesa Bathory. Poate din cauza ochilor albaștri morți, poate din cauza palorii tenului, cine știe... Ideea e că prestația tipei mă face să dau filmului un mare 10. Ei, problema e că filmul primește din partea mea mai multe note, și nu toate sunt 10. În concluzie, o medie ar fi cam... 6, din păcate. Ori nu am fost eu deosebit de atentă, ori nu știu, dar îmi pare că acțiunea galopează, nu abundă în detalii. Ca și cum te-ai uita la un film pe fast-forward, când ai început să te obișnuiști cu el, pac, se termină. 

Varianta promovează povestea din popor potrivit căreia, contesa chiar ar fi fost de-o cruzime ieșită din comun. 

Bathory 2008

Ei bine, iată o variantă care mi-a plăcut maxim. Pe lângă simpatia mea fără margini pentru Anna Friel (contesa Bathory din filmul ăsta), pelicula chiar pare făcută cu suflet. În sensul că observi interes sporit pentru realizarea ei, începând de la scenariști, trecând prin prestația actorilor, terminând cu scenografii și operatorii de montaj. Până și Cinemagia acordă o notă ceva mai mare acestui film. Nu că ăsta ar fi musai un reper, dar, așa, ca și fapt adițional. 

După cum v-ați prins, filmul se axează mai mult pe varianta ușor mai inteligentă prin care contesei i se înscenează totul din motive de avere cât și  politice. 

Una peste alta, nu cred că vom ști nicodată care a fost într-adevăr faza, dacă acele mituri sunt într-adevăr fondate, sau totul e o mare șmecherie pentru a decădea din drepturi un om puternic, o femeie ce reușea să fie importantă într-o vreme în care feminismul nu apăruse încă. Cu toate astea, povestea Contesei Bathory mă fascinează de pe vremea când eram copil cu geacă de piele și cu bocanci butucănoși. Că vorba aia, nu poți rata o așa poveste de groază, când una din trupele pe care le asculți în fiecare zi se numește chiar Bathory.

Cine n-are bătrâni, să nu dispere

Se spune că cine n-are bătrâni, ar face bine să-și cumpere. Eu zic că dacă nu ai bătrân și vrei să-ți achiziționezi, să-l verifici de defecte. Nu de alta, dar e posibil să-ți ei țapă.

Cine m-a enervat de data asta? Eh, păi, ați ghicit. Un bătrânel simpatic ce mergea liniștit și zâmbitor, fără să deranjeze pe nimeni. Not. Să reformulez: un hodorog ce-a trăit degeaba, plin de răutate ce nu-și vede de treaba lui.

Păi, să vă povestesc... veneam ieri de la muncă, când, lângă un chioșc de ziare, văd un tip căzut ce se chinuia să se ridice. Mă duc la el, observ că tipul era de fapt un copil între 15-20 ani, îi întind o mână ca să-l ajut să se ridice, când, în spatele meu, aud o voce răgușită și spartă: lasă-l domnișoară că e beat mort, nu te complica cu el! M-am întors să văd de unde vine bruiajul, și, ce să vezi, bruiajul venea din partea bătrânelului simpatic descris mai sus. Nu răspund nimic, dar continui să îl ajut pe băiat să se ridice. Hodorogul continuă să-și susțină pledoaria potrivit căreia tineretul din ziua de astăzi stă doar prin cârciumi și cum nimic nu mai e ca in the old days. 

Păi, corect, nimic nu mai e in the old days, sunt și eu de acord cu afirmația, dar, când zicem the old days, clar avem cu totul alte days în minte. Când zic eeeu the old days am în vedere acele vremuri când boșorogul nici măcar embrion nu era (apropo, vă puteți vreodată închipui vreun bastonar din ăsta răutăcios ca și bebeluș drăgălaș? așa, ca exercițiu de imaginație). 

Bun, și continui eu să fac ceea ce făceam, hârca pleacă bodogănind, când observ de ce nu se putea ridica băiatul de jos: avea un mare handicap la picioare (genul acela de picioare în X), și e absolut logic că nu s-ar fi putut ridica de jos fără un imbold. 

Și, să vă mai zic ceva, chiar de era cazul de om beat, eu tot l-aș fi ajutat să se ridice, pentru că indiferent cât de bețiv nenorocit ar fi respectivul, dacă îmi cere ajutorul, e clar nu-și dorește să stea în șanț. Apoi, chiar și de nu-mi cere ajutorul, nu cred că aș putea să suport gândul că poate era un om bolnav iar eu am trecut pe lângă. Nu de alta, dar am cardiaci în familie... și empatizez. 

Despre boșorogul respectiv...? Ce să mai zic... ? Iată o viață trăită degeaba. Alte comentarii sunt probabil de la sine înțelese.