People = Shit

...Sau cel puțin așa spuneau cei de la Slipknot pe vremea când rocăiam eu masiv. Chestia e că la 16 ani e tare ușor să adopți o maximă de asta ca și cum ar fi literă de lege deprinsă direct de pe muntele Sinai. Odată cu trecerea timpului, firește că m-am maturizat și n-am mai simțit mirosul de căcat de fiecare dată când treceam pe lângă oameni.

Mda, deși exemplele de inși ce nu sunt așa cum ar trebui să fie sau cum mi-aș dori eu să fie n-au făcut decât să crească, odată cu asta a crescut și toleranța mea. Okay, pot face mișto-uri până nu mai văd bine... Pot să afirm c-o fi, c-o păți, dar de la asta până la a mă crede eu cea fără de pată acuzându-i pe ceilalți că nu se ridică la standardele mele, e cale lungă. Așa că, people nu = shit. Nu de alta, dar fie că ne place, fie că nu, trăim printre oameni și suntem și la noi, la randul nostru oameni (people) pentru alții.

Întocmai cum vorbeam zilele trecute cu o prietenă, nu ai cum să îi negi pe cei din viața ta și brusc cum te-ai supărat puțin să începi să îi dai de rău. Adică, ai cum... dar nu e ok. Mi-aș dori ca fiecare om tentat să aducă comentarii injurioase la adresa fostulului iubit/fostei iubite sau chiar a fostului cel mai bun prieten, să-și amintească cum era când le era bine, când își zâmbeau, când se țineau de mână și își promiteau luna de pe cer. Cât de bine era atunci...

Ok, lucrurile s-au schimbat? Nu mai vrea să respire același aer ca tine? Asta e! Uneori lucrurile astea se rezolva, alteori nu. Cred că aici depinde și de factorul ăla: vă e dat, sau nu vă e dat (că altă explicație, jur că nu găsesc). Dacă vă e dat să fiți iar prieteni/iubiți/ce-ați fost voi, negreșit că veți fi până la urmă (nu știu exact cum funcționează lucrurile astea, dar mereu se aranjează cumva).

Mi-ai greșit? Ok. M-ai făcut să plâng? Ok. Da, asta mă va face să sufăr, să-mi doresc MIE tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin ortodoxe, dar în niciun caz nu mă va face să-ți doresc ȚIE răul ori să nu te mai iubesc. Nu atât timp cât odată am afirmat că aș face orice pentru tine. Tocmai de asta, de regulă nu mă avânt în declarații, nu promit că voi fi acolo, dacă știu că nu-mi pot duce promisiunea la un bun sfârșit. Și toooocmai de aia, odată ce am zis, am zis. 

Nu, dar vedeți voi, există categoria aia de oameni care odată ce se îndepărtează de un oarecare X, pac: aaa, X? E un bou, e un tâmpit, un prost și miroase urât. Asta după ce acum câteva săptămâni, mai-mai că i-ar fi ridicat o statuie în centru lui X.

Fiecare trece prin despărțiri nasoale (fie ele din dragoste sau din prietenie). Nu cred că e om care să afirme că viața lui socială e numai lapte și miere. Cu toate astea, păstrați-vă naibii dramul ăla de respect pentru cei pe care i-ați iubit odată, pentru că, denigrându-i, din start vă denigrați pe voi (prin asociere, firește). Pot pricepe nervii ăia calzi, când lucrurile sunt abia întâmplate, dar nu pot pricepe oamenii ce poartă ranchiună o veșnicie - mai ales persoanelor pe care le-au/le iubesc/iubit.

În loc să îi denigrați atât, mai bine ați fi al naibii de fericiți că persoanele alea au trecut prin viața voastră, că v-au învățat (chiar și involuntar) cum e treaba cu prietenia ori dragostea. Cum se împarte o sticlă de bere, ori cum e să îți dorești să îl pocnești pe cel ce se leagă aiurea-n tramvai de iubita ta. Bucurați-vă că ați apucat să iubiți, pentru că alternativa e cruntă.

Happy people

Curios cum de-alungul timpul, anumite cuvinte îşi pierd din sensul iniţial şi se încarcă cu alt sens, unul mai trainic şi mai frumos, vorba poetului...
Aşa cum e şi cazul cuvântului "gay".
Câţi dintre noi oare mai ştim că, iniţial, cuvântul "gay" însemna "fericit", "bucuros"... etc? Destui, dar garantez că nu chiar toţi.
Ar fi interesant să aflu cum s-a întâmplat treaba asta, cum de a devenit "gay" denumirea persoanelor ce se simt atrase de persoane de acelaşi sex.
Fireşte, cazuri de genul ăsta sunt şi în limba română, dar nu stau acum să vă fac o listă, pentru că sunt absolut sigură că toţi ştim exemple româneşti de genul ăstuia.

Stau şi mă gândesc că denaturarea cuvântului "gay" ar putea să aibă la bază (nu sunt sigură, e doar o supoziţie) faptul că, de-alungul vremii, persoanele atrase de acelaşi sex, au căutat un oarecare cuvânt-cod pe care să-l înţeleagă numai ele.
Zic asta, pentru că, la cât de bătută în cap a fost, este şi va fi, lumea, cu siguranţă n-ar fi stricat nimeni un cuvânt pozitiv pe comunitatea homosexuală.
Priviţi doar ce alte cuvinte au fost atribuite mai târziu: "queer"," fag", "dyke", "butch", etc.
În concluzie, "gay" trebuie musai să fie o autoproclamare cu rol de mască. Doar că, mă gândesc eu, în timp s-a întins vorba şi a devenit denumirea oficială, cea mai puţin ofensatoare.

Apropo de asta, îmi amintesc de o discuţie tare interesantă, purtată cu cineva de altă naţionalitate decât română sau americană.
La menţionarea cuvântului "gay", respectiva cunoştinţă a ridicat din sprâncene şi mi-a zis "gay? like happy people?" (traducere: gay? adică oameni fericiţi?).
Începând cu acea zi, termenul a devenit bătut în cuie, pentru a masca anumite discuţii purtate cu oameni deschişi la minte, în pezenţa altor oameni ceva mai încuiaţi, ce nu trebuiau musai să afle rostul discuţiei, dar nu puteau nici să fie uşuiţi din perimetru.

Iată cum se instaurează adevărate bariere lingvistice inventate, doar pentru că unii au mintea atât de mucegăită încât nu pot accepta faptul că alţii nu sunt ca ei, nu vor fi, iar dacă ar fi, hai să fim serioşi că ne-am plictisi cu totul.
Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar mie mi-a plăcut mereu diversitatea. Nu am fost niciodată adepta căsătoriilor clasice, nu văd rostul certificatelor de căsătorie, dar nici nu îi condamn pe cei ce văd din aşa ceva un rost în viaţă (deşi, da, nu mă pot abţine, uneori, să nu fac mici glumiţe pe seama îndoctrinaţilor, cu toate astea, nimic demn de pedeapsa cu moartea).
Las omul să fie aşa cum vrea, cu cine vrea... nu arunc cu pietre după nimeni şi categoric nu judec.
Consider că fiecare e liber să facă ce vrea. Fiecare e stăpân pe propria viaţă, iar atât timp cât modul în care îşi trăieşte viaţa nu afectează viaţa semenului său, nu văd de ce semenul l-ar acuza, împroşca cu noroi ca e... happy people.
Ce autoritate divină le dă unora dreptul de a stabili ce e bine şi ce nu e bine?
Stau şi mă gândesc că, atât timp cât relaţia dintre cele două persoane de acelaşi sex e de comun acord şi nu deranjează interesele nimănui, e absolut primitiv să judeci, să dai cu parul.
 Altfel de orientare sexuală decât scrie la carte, nu afectează nici Iq-ul, nici aspectul fizic şi nici capacitatea de a fi un bun prieten. 

Recunosc că am şi eu o chichiţă, totuşi, şi anume că nu sunt tocmai adepta manifestărilor în public, a preludiului stradal, în văzul populaţiei, totuşi, asta nu are legătură cu orientarea sexuală a persoanei care se manifestă în public, ci cu bunul ei simţ.
Pentru că, aşa m-a învăţat mama, că nu e frumos să vadă toată lumea ce trebuie să vadă doar perechea ta (fie ea şi de acelaşi sex cu tine), aşa cum băteam moneda şi în postarea de ieri.

Nu încerc să schimb ideile homofobe ale nimănui, pentru că, tot mama m-a învăţat că un cal bătrân nu-l mai pui la jug, dar, sunt de părere că fiecare ar trebui să-şi ţină privirea în propria ogradă şi să-ţi vadă de treaba lui.
Şi, când zic asta, nu mă refer strict la happy people... pentru că, oamenii încuiaţi şi mucegăiţi îşi desfăşoară activităţile cam peste tot şi sunt gata să tăbare pe orice personaj care nu intră în sferele "normalului".

Vorba aia... somnul raţiunii naşte monştri...