Lampa fermecată a lui Karim Rashid

 Într-o zi, un om se plimba agale pe malul unui lac. Şi atât de supărat era omul nostru, încât nici drumul pe care mergea nu îl mai vedea.

Cocoşat şi ţinând mâinile la spate, izbea cu piciorul câte o piatră de pe marginea drumului, la fiecare două pe care nu le vedea.  Oftatul lui era la fel de matematic ca şi izbitul pietrelor cu piciorul.

Şi cum mergea el şi izbea pietre, la un moment dat simţi cum dădu cu piciorul în ceva ce părea să fie o piatră ceva mai mare decât cele cu care se obişnuise.

-Ce Dumnezeu… îşi spuse el, trezit parcă din propria-i fiinţă.

-Aaaauuu! Se auzi de undeva de pe margine.

-Cine a zis asta?

-Ei cine… După ce că oftezi atât de tare de trezeşti tot lacul, mă izbeşti cu piciorul, mai şi întrebi cine a zis asta! M-ai lovit lângă ureche, să ştii!

Din spatele unei păpădii apăru un omuleţ de-o şchioapă.

-Mă numesc Karim Rashid, spuse omuleţul. Iar tu, domnule, m-ai lovit cam tare şi m-ai scos din lampa mea fermecată.

-Stai aşa, tu eşti duh?  Întrebă intrigat de cele întâmplate, omul.

-Da, sunt duh, spuse Karim.

-Păi, sincer, eu credeam că duhurile care ies din lămpi fermecate sunt doar în poveşti. Iar dacă tu eşti chiar un duh, eşti unul al naibii de mic. Eu ştiam că duhul din lampă e mare, musculos şi impunător.

-Păi, m-ai scos din lampa mea obligat-forţat! Ce vrei?! Există şi aici o procedură, nu te aştepţi să-mi dai cu şutul şi să fiu brusc mare şi puternic. Ca să fiu mare, fă tu bine şi spune formula magică: ,,bababum bababam bibiram”.

-Bababum bababam bibiram…?!

Imediat ce rosti bărbatul formula magică, Karim Rashid se transformă din duhul mic de-o şchiopa într-unul mare, puternic, impunător, stând cu mâinile încrucişate şi privind bland şi tătos asupra bărbatului.

-Ei, aşa mai vii de-acasă, sau, o mică glumă de duhuri… aşa mai vii din lampă. Hăhăi duhul Karim, mulţumit. Ei, şi acum că tot m-ai scos din lampă, ştii procedura, tu freci lampa, eu îţi îndeplinesc o dorinţă. Orice dorinţă.

-Haide, dom‘le, eu nu frec nicio lampă!

-Aşa e procedura! Vrei dorinţa, freci lampa! Zise enervat, Rashid.

-Băi, băiete… câtă birocraţie până şi la duhurile astea… n-am putut să văd.

-Stai aşa… înainte trebuie să-mi spui ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc. Nu de alta, dar am un meci de văzut acum la cinci, aşa că chop-chop, să ne mişcam mai cu talent! Orice ar fi, am senzaţia că are legătură cu motivul pentru care eşti atât de supărat.

-Aşa e… Ştii, duhule Karim… de curând am pierdut pe cineva drag mie… şi vreau pe cineva-ul ăsta înapoi.

-Ia, descrie-ţi cineva-ul, ca să ştiu pe cine aduc înapoi…

-Duhule, era de o eleganţă ieşită din comun… Când intra ea într-o încăpere, toţi se opreau din orice activitate şi o priveau… Ştii cât de frumoasă era, duhule? Atât de frumoasă că numai simpla ei prezenţă mă făcea să zâmbesc. Şi avea nişte ochi frumoşi!!! Şi deşteaptă… of ce deşteaptă era… mereu mă uimea cu viteza ei uluitoare de gândire. Câteodată stăteam şi mă întrebam cum de reuşea să facă atât de multe lucruri de odată şi să nu prezinte semne de oboseală. Uneori rezista şi până la 6-7 ore la servici, fără să obosească absolut deloc. Şi atunci când ieşeam cu ea în oraş, ştiam că e doar a mea, duhule, doar a mea! Dar nu mai e… Am pierdut-o mult prea devreme…

-Am înţeles… ia, acum freacă lampa. Cred că ştiu pe cine vrei tu înapoi.

Bărbatul făcu întocmai voinţei duhului Karim Rashid. În secunda următoare, un abur intens se pogorî.

-Duhule, duhule, ţi-a luat foc lampa?

-Nu deşteptule, aşa face ea când îndeplineşte dorinţe!

Nici nu termină duhul să zică ce avea de zis, că locul aburului fu luat de un netbook ASUS 1008P.

-Duhule, ce e asta?

-Cum ce e asta, tăntălăule? Dorinţa ta!  Ai spus memorie bună, deşteptăciune... hdd de 250 GB ai, procesor Intel Atom  n450 ai, 1 GB memorie RAM, ochi frumoşi ai, iată ce webcam... are şi ecran iluminat cu led-uri, diagonală de 10,1 inch, 1024x600 pixeli... ce mai, un exemplu magistral de artă vizuală, combinată cu tehnologia de vârf. Iar maestrul sunt chiar eu: Karim Rashid!  Plus că i-am conferit un Design Techno-chic Digi-Wave, că tot ziceai ceva de eleganţă. Perfecţiunea nu a avut niciodată o imagine mai bună!

-Duhule… eu mă refeream la soţia mea…

-Hai, fii serios, cine mai plânge după oameni! Oamenii te lasă mereu... după aşa ceva ar trebui să plângi dacă pierzi, nu după un om... Apoi să ştii şi tu, dragă domnule, că oamenii nu se întorc. Nu-ţi mai pune baza în aşa ceva...iar duhurile care s-au lăudat până acum că pot aduce oamenii dragi înapoi au fost nişte impostori. Pentru că oamenii, indiferent cât i-ai iubi, tot pleacă. Iată, soţia ta a plecat, nu? 

Mai bine ia tu de te ataşează de ASUS 1008P.

 Recepţionează şi transmite pentru BLOGWARS,

Iulia Diana MIHAI

Text şi manipulare fotografică (prima sursă fotografică): Iulia Diana Mihai. 

 Manipularea s-a realizat prin combinarea portretului designerului Karim Rashid cu imaginea duhului din lampă.

Evoluţie în scara mâţei

Că lumea evoluează nu e un secret de pe vremea lui Aristotel, însă cu siguranţă Aristotel (dacă te oboseai să îl întrebi) nu şi-ar fi închipuit cum anume va evolua omul secolului 20, 21... 22, bla bla bla. Cum îşi va organiza el bârlogul, pe ce va pune el accent... ce mobilă şi ce gadgeturi îşi va alege el.
Dacă stau să mă gândesc eu mai bine, nu cred că Aristotel ar fi înţeles noţiunea de gadget, aşa că îl voi lăsa pe el să îşi vadă de viaţa lui eternă de acolo de unde se odihneşte (adică manualele de Istorie...) şi mă voi gândi la viaţa omului omni... prezent.
Cum o fi el omul modern, fratele nostru, homo sapiensul cel de toate zilele, vecinul nostru de de la etajul 3? Hai, aud un răspuns? Nu?
Ce mă amuză pe mine e cum a început el să capete câte un sapiens în denumire (pe lângă homo), cu cât îşi dezvolta mai mult intelectul, până a ajuns la doi de sapiens. Pasul firesc ar fi fost ca în era super tehnologizată din prezent omul să mai capete un sapiens şi să devină astfel un homo sapiens sapiens sapiens. Din păcate el a stagnat, ba chiar tind să cred că în scurt timp va mai pierde un sapiens. Ilogic? Ba deloc. Cum altfel ne-am putea explica că există atâta tehnologie pe care o inventăm dar nu ştim să o folosim?
Să luam un exemplu practic. Vecinul de la etajul 3.
Proaspăt posesor de plasmă, GPRS şi autoturism cu încălzire solară (exemple ipotetice, modelabile după fiecare moft în parte), nea Gicuţă face zarvă mare pe scară, ba chiar promite un castron cu floricele şi o bere la jumate, dacă tu, vecinul internaut, mergi la el acasă să-i arâţi cum stă treaba cu telecomenzile...
Însă, toată tevatura nu se opreşte sau începe, nicidecum aici. Totul începe cu băieţii de la firmă, însărcinaţi să instaleze cumpărăturile lui nea Gicuţă.
Băieţii, modelaţi şi ei ca nea Gicuţă, tot cu lopata, urcă plasma până sus la etajul 3, cu troscăituri, lovituri în pereţi, înjurături că e holul prea strâmt pentru ditamai pretenţia a lui nea Gicuţă de a avea plasmă,
Pentru holurile astea trebuia să-şi cumpere ceas de mână cu televizor...
Pasul doi urmează abia când (odată instalată plasma...) nea Gicuţă observă că nu ştie să folosească telecomanda. Următorul pas e ăla menţionat mai sus, în care te cheama pe tine, copilaşul liniştit cu aptitudini de geek, să îi dezlegi misterul.
Zis şi făcut. La tine la uşă se vor auzi ciocăniturile disperate a vecinului.
Hai pân la mine să mă ajuţi, vecine...
Tot ce poţi tu să faci atunci (pe lângă faptul că te vei duce să îl ajuţi pentru că altfel nu vei avea linişte cu neandertalianul...) este De ce oare să îţi cumperi tu atâta tehnologie, dacă singurul tâu talent este acela de a scuipa seminţe în faţa blocului, iar singuele metode de comunicare sunt bâtutul în ţeavă şi urlatul de la fereastră...

În altă ordine de idei, situaţia asta e chiar una light, nea Gicuţă fiind chiar el un om light, din punctul ăsta de vedere.
Ce e cu adevărat supărător, e cazul vecinului (hai să-i zicem 5). Cu el stă treaba cu totul altfel.
Iubitor de tehnologie avansată, de asemenea, Costeluş găseşte mereu întrebuinţări năstruşnice obiectelor noi din casă şi inventează jocuri noi pe baza lor.
Să vă explic regulile celui mai popular joc din casa lui Costeluş.
Există doi jucători. El şi nevasta.
În cazuri de forţă majora se poate înlocui nevasta cu soacra sau cu unul din copii. Cu toate astea, nevasta e cel mai potrivit jucător datorită veleităţilor ei de bună săritoare şi de guristă cu diplomă (veleitate dobândită de la soacră).
Iată că, acest joc nu este doar unul de societate, ci unul care reuneşte familia întreagă.
Pentru a te juca, ai nevoie urgent de câteva obiecte tehnologizate, nou cumpărate, aşezate strategic prin casă.
Jocul se desfăşoară în felul următor:
Costeluş strigă începutul concursului: Fă, te omor!
...moment în care nevasta trebuie să pornească sprintul, ocolind maşina de spălat de pe hol şi măsuţa de cafea din imediata apropiere.
Dacă această probă e îndeplinită cu succes, nevasta va ajunge pe teritoriul protejat din baie, va închide uşa dupa ea, va trage cheia şi va începe să vocalizeze către Costeluş următoarele strigăte de luptă:
Boul dracului, porcule, să te ia naiba nesimţitule!
...căpătând astfel mai multe puncte de curaj.
Acestea sunt semnele pe care Costeluş trebuie să le aştepte ca să îşi îndeplinească partea lui de joc: Spartul uşii de la baie cu umărul.
Dacă eroul nostru reuşeşte să treacă de această probă, lucrurile se simplifică pentru el, însă nevasta va pierde teren şi din imunitatea dată mai devreme de uşa de la baie.
Singurul atu ce îi rămâne nevestei este replica posibil salvatoare:
Ce dai mă, nu ştii să-njuri?
La auzul acesteia, Costeluş ar trebui să se umanizeze câtuşi de puţin şi să renunţe la intenţiile lui spitaliceşti, în ceea ce o priveşte pe nevastă.
Cu toate acestea, minunea se întâmplă, Costeluş reuşeşte să câştige jocul, folosind mutarea: Dă-o pe nevastă cu fruntea de centrală.
Trofeul câştigat: I-am luat piuitul!

...După toate astea, toată lumea se mai întreabă de ce memoria şi concentrarea mea lasă de dorit... Toată lumea se întreabă de ce îmi uit cheile sub brad, pe toată perioada sărbătorilor... De ce uit de zile de naştere...
Eu, vecinul internaut agasat de tot ce se aude.

Pot spera oricând că situaţia de va remedia odată cu trecerea timpului... cu îmbătânirea celor mai sus menţionaţi, însă the future does not look better. Pentru că ei au copii, copii ce folosesc chiloţii mamei dantelaţi pe post de praştie, împroşcând baterii alkaline de la etaj.
Tot ce-ţi vine să zici e...
Sunt cumva de la Jolidon, ăia? Ai grijă la dantela... Ah, dantela!