Unul din lucrurile pe care pur și simplu nu le suport pe lumea asta e snobismul. Și nu orice fel de snobism, ci ăla vestimentar. A nu fi înțeleasă greșit, nu am absolut nimic cu recunoscutele case de modă; chiar deloc. Am ce am cu cei ce nu ar ieși din hainele alea dă firmă nici să-i ameninți că le tai urechile și le îndeși în buzunare. Am ce am cu indivizii ăia de nu se uită la o haină dacă
pă ea nu scrie Gucci, Dolce&...whatevăr, etc. De regulă, cam aceași indivizi, asortează șlapii Nike portocalii și pantalonii scurți Puma la tocurile și cercerii covrig ai prietenă-sii.
Eu? Mă îmbrac fix cu ce îmi place. Fie că e pe etichetă este inscripționată vreo firmă cunoscută, fie că am luat articolul respectiv din vreun magazin unde reducerile sunt în toi. Ba ca să fiu sinceră, pe vremea când eram kinder, obișnuiam să dau raite prin second hand-uri; nu de alta, dar pe vremea aia, haine așa cum ne plăceau nouă, numai pe acolo se găseau. Firește că secretul magazinului era de stat, mai ales că după ce-mi făceam apariția prin gașcă cu ditamai frumusețea de geacă de motor ori cu cine știe de blugi, toată lumea roia prin jurul meu ca să-mi afle secretul. Ei, ce știți voi, le am de la cineva din afară. Cam asta era replica. Asta până am constatat noi că toți aveam pe câte cineva în afară, moment în care am început să fim sinceri.
Acum? Da, dau banii pe lucruri de firmă noi, cu o condiție: să-mi placă maxam! Să nu mai pot după hainuța aia, să salivez fără oprire trei zile! Dar niciodată nu mă voi îmbrăca după criteriul: dacă nu e de firmă, adios! Nu de alta, dar am găsit extrem de multe articole vestimentare prin magazinașe uitate de lume ce băteau la fund admirabil hainele de firmă. Plus că am și mania editărilor de haine. Sunt tipa aia care-și taie tricourile, care le coase, care le aranjează în fel și chip. Așa sunt de copil, așa voi rămâne de-a pururea. Amin.
