Visul unei nopţi de iarnă

Fiind copil crescut în comunism, cel puţin pentru câţiva ani, am detestat din start filmele făcute în acea perioadă, poate empatizând prea tare cu părinţii mei, sau poate pentru că aşa mi s-a părut cool, adoptând replici ca Ce bă, comunistule!
Însă, încep să observ că nu toate filmele făcute în acea perioadă îl au ca personaj principal pe Sergiu Nicolaescu şi nu în toate apar replici spuse cu voci piţigăiate ca: Nu trageţi, sunt eu, Lăscărică! sau Un fleac, m-au ciuruit!.
Acum o zi, am avut, absolut întâmplător plăcerea de a vedea Visul unei nopţi de iarnă, realizat in 1980, cu Florin Piersic (pe vremea când era încă nealtoit) în rolul principal. Povestea în sine nu pot zice că epatează prin complexitate, însă replicile sunt spumoasă şi amuzante.
Deşi ici şi colo, scenele aveau tendinţa de a o da într-un romantism blegos, cred că aici stă de fapt cam tot farmecul piesei în sine, romantismul blegos fiind salvat tocmai de acele replici spumoase de care menţionam anterior.
Cum, nu puteam să scriu articolul ăsta fără puţină documentaţie, iată câteva date esenţiale despre conceptul de Visul unei nopţi de iarnă...
A fost jucată pentru prima dată în anul 1937, pe scena Teatrului „Comedia” din Bucureşti şi i-a avut ca protagonişti pe actorii George Vraca, Nelly Sterian, W. Ronea, Marcel Anghelescu, Mişu Fotino.
Piesa a avut parte de două ecranizări: în 1946, regizată de Jean Georgescu şi o a doua, în 1980, realizată pentru televiziune în regia lui Dan Necşulea (varianta de care vă şi vorbeam, de altfel...)

keltoighost are .com

Am deosebita plăcere să vă anunţ că eu, împreună cu alţi câţiva tineri talentoşi în ale prozei arhiscurte, am câştigat câte un domeniu .com.
Moş Crăciunul de Februarie a fost Mircea Popescu, căruia, cu această ocazie ţin să îi mulţumesc solemn. Lui, Trilemei şi juraţilor aleşi (pentru că... fără ei... nu se putea)
Bun, deja mă lăudasem cu ceva timp în urmă că am să-mi separ fotografia de aberaţiile zilnice, însă acum sunt mai mult sau mai puţin obligată să fac asta, având în vedere că am domeniu. Aberaţiile le voi păstra aici, însă.
Cu toate astea, probabil va mai dura ceva vreme până voi lansa noul site, pentru că,trebuie să recunosc, îmi prind nasul în setările alea şi sunt prea mândră să cer ajutor profesionist.
În concluzie, domeniul deja are un nume... care sună cam aşa: www.keltoi-land.com... şi, aşa cum am zis şi mai sus va conţine strict fotografie personală, ca să nu mai fac bâlci aici. Probabil voi muta si bannerul aferent de la fostul cont de wordpress destinat pentru fotografie... ca să fie treaba bună.
Încă odată, felicitări celorlaţi PA-işti... şi lui Mircea mii de mulţumiri.

Evening (2007)

Uite că mă mai păleşte boala şi pe mine... din când în când... şi îmi mai face felul câte un film. Mă face să plâng iremediabil sub plapumă şi să mă gândesc toată ziua următoare la el.
Mda, okay, gata cu plânsetele. Să trecem la lucruri serioase, adică filmul, care se numeşte Evening, e fâcut prin 2007 şi e un fel de anti-Avatar. De ce zic asta? Pentru că e aproape imposibil să te uiţi cu plăcere la Avatar şi să nu te plictisească Evening, sau să te uiţi la Evening şi să nu exclami "Ce-i şi cu prostia asta?" la Avatar.
Bun, Evening e pentru iubitorii filmelor liniştite la exterior, dar tumultoase la interior, pentru iubitorii dramelor cu subînţeles. Evening mai e şi pentru cei ce le-a plăcut (pe vremea lui...) Bridges of Madison County. De The Notebook nu mai menţionez, pentru că îmi pare deja desuet, dar, s-ar putea observa o asemănare şi în acest sens.
De filmul ăsta am dat absolut întâmplător, câutănd filme cu Vanessa Redgrave, căreia pur şi simplu i-aş ridica o statuie în faţa blocului meu, lângă statuia Gretei Garbo, bineînţeles.

Să revenim uşor la film... şi la distribuţie: Glenn Close, Meryl Streep (că tot vă vorbeam de Bridges of Madison County), Natasha Richardson (dacă încă cineva nu s-a prins că e ea fiica adevarată a Vanessei Redgrave, are probleme serioase cu auzul, acestea au voci absolut identice - în acelaşi timp... R.I.P.)... and so on.

Iată posterul:


Iată şi trailerul:

Când eram copil, eram retard

Interesant cum evoluează lucrurile şi oamenii... Eu cred că sunt cel mai bun exemplu.
Nu-i de mirare ca primele mele atingeri cu cenaclul literar au fost un dezastru total, terminat cu lacrimi amare şi cu gândul " de ce n-am putut sta eu în banca mea ". O fi fost din cauza vârstei mucoase, sau din cauza faptului că nu avusese cine să-mi deschidă ochii, un lucru e cert, adolescenţii sunt cea mai libidinoasă specie de umanoizi,
Atunci când creşti, e ca şi cum te-ai transforma din răţuşca cea urâtă, într-o lebădă frumoasă şi matură.
În concluzie, iată ce scriam... când eram, nu băiet... că ăla e mereu Eminescu, în plus nici cine ştie ce păduri n-am cutreirat, ci fetiţă cu două codiţe.
Bun, să nu uit... pentru că mi se părea foarte old fashion să scriu în română, textul iniţial era în engleză, aşa că m-am chinuit aproximativ 1 oră să-mi traduc gândurile adolescentine înapoi în română... şi mi-a fost destul de greu, având în vedere că, acum nu mai ştiu engleză, în plus am devenit chiar old faşionistă cu drepturi depline, în sensul ăsta.
Cum ziceam... timpul erodează... corodează... dă peste cap, schimbă idei.

Textul: (să cânte viorile...)

Am fost la o petrecere aseară. Momentul în care am văzut-o pe ea... a fost de nedescris. Emoţii, sentimente răstalmăcite, aruncate în sufletul meu... haotic. Ea era foarte, foarte simpatică. Cea mai frumoasă femeie pe care o vâzusem...
Aşa că, nimic nu m-a oprit să ma gândesc că am putea, într-o oarecare z,i să iesim undeva, într-un bar... la o cafea. Sau, poate ne-am fi putut îndragosti acolo... pe loc, fără niciun alt cuvânt spus. Poate m-ar fi ţinut mereu de mână în public, poate că n-ar fi deranjat-o că nu câstig chiar atât de mulţi bani, poate că nu ar fi stat supărată prea mult timp pe mine, poate mi-ar fi făcut cafea dulceagă, aşa cum îmi place mie, sau poate chiar mi-ar fi spus că îmi stă bine cu pantalonii ăia, deşi eu ştiu clar că arăt stupid în ei, însă ea mi-ar spune că încă am un look misterios, chiar şi după mulţi ani de relaţie. Poate că nu s-ar speria când m-aş ataşa prea mult de ea sau când aş suna-o la miezul nopţii spunându-i lucruri drăgălaşe... sau chiar când aş sta toată ziua degeaba, în camera mea, într-o stare nefuncţională. Poate şi-ar uita pe la mine cizmele alea de piele care îi plac atât de mult şi poate nu ar deranja-o că nu ştiu să joc poker, sau oricare alt joc... de societate... Poate chiar m-ar face să mă simt mai bine, când aş avea o zi urâtă.

Aşa că, am încercat să vorbesc cu ea de vreo câteva ori, sperând că ea e aşa, însă, după scurt timp m-am plictisit şi am plecat acasă...

Opriţi viorile.

Da, ştiu, sună bine, iar acum sunt a cold hearted bitch că fac mişto de textuleţele drăguţe pe care le scriam pe vremea vârstei pline de muci şi durere în suflet.
Cum ziceam, după părerea mea, adolescenţa e o boală menită să te facă de ruşine, să te îmbibe cu tot felul de sentimente contradictorii total inutile. Unii ar spune că nu am fi noi aştia de acum dacă, la un moment dat nu am fi trecut şi prin stări letargice sufleteşti, ca cea din mostra de mai sus. Cel mai ciudat e că mereu îţi aminteşti pentru cine obişnuiai să scrii. În concluzie, chestiile astea au reminescenţe cu bătaie lungă. Şi nu, nu îmi place să spun iubi, pui... să alint prin vorbe. Nu mai pot face asta. Am facut-o. Am încercat. Mi-a întors stomacul pe dos. Ori n-oi fi eu normală, ori toţi ceilalţi sunt de pe Marte (iar eu de pe Venus, cum spune cartea...). N-am să mă caţăr niciodată pe vreo clădire urlând Te iubesc, Vasile şi categoric nu am să sărbătoresc zile ca Valentine nu-ştiu-ce. Cum am zis, am încercat. M-am autosugestionat că merge... hai că pot. Nu. It's not funny to be donkieee, asta e clar. Pe sistemul less is more, îmi dau eu cu părerea că toţi ar trebui să-şi guverneze viaţa.
Dragostea, în măsura în care ea există (aşa ca la carte...) ar trebui să fie ca băutul de Bushmills. Sorbiturile ar trebui să fie scurte, rare... şi savurate din plin. A nu se sorbi zgomotos, cu gura plină.
Pentru că atunci rişti să te îneci şi te doară capul, sau să scuipi direct pe faţa iubitului-iubitei tot Bushmillsul... şi e păcat, că e scump.

Hathor în concert!

Să o luăm metodic. Sâmbătă, înainte de Valentine Crappy Day, excuse me... Happy Day... în Abyss Rock Bar, rocărimea gălăţeană are întâlnire.
De ce? Simplu... pentru că ne vom delecta cu un concert Hathor şi 789 Art.

Alte motive? Bere ieftină, intrare moca.

Să recapitulăm: Sâmbătă, 13 Februarie, orele 20, în Abyss Rock Bar e cântare.


P.S. Nu, eu n-am să fiu acolo...