Facebook cel comunist

Îmi place Facebook-ul. Da, recunosc. Intru pe Facebook zilnic, ba chiar de două ori pe zi uneori. Nu pentru a socializa pentru că nu sunt eu mama socializării online, ori live. Cu toate astea, îmi place să privesc din umbră ce se mai întâmplă cu persoanele dragi: o poză haioasă de pe la vreun concert, un status fanchi şi isteţel, orice mă poate face să zâmbesc sincer. Corect, mă mai apucă să mă lansez în comentarii kilometrice cu câte cineva, dar nu vă închipuiţi că fac asta mereu. În mare, îmi place Facebook-ul!

...Sau, mai bine zis, îmi plăcea până să se gândească ei că ar fi bine să schimbe felul cum arată profilul.

Da, da, chestia cu schimbatul profilului nu e  nouă, aţi putea spune, la început, oameniii având posibilitatea de a opta pentru profilul nou şi profilul vechi.

Partea nasoală era că, odată comutat la profilul nou, ciu-ciu întoarcere la profilul vechi. Dezamăgirile pe tema asta au fost mari. Nu de alta, dar pe mulţi, noul profil nu i-a prea mulţumit.

Eu nu m-am mutat din proprie iniţiativă pe noul profil. Să vă zic şi de ce: pentru că sunt o balanţă conservatoare care greu se obişnuieşte cu treburile astea noi şi fancy. Treaba asta m-a ajutat, pentru că, văzând pe la alţii cât de urât arată noul profil Facebook, am zis pas. Până ieri! Când a decis dragul şi scumpul Facebook că ar fi bine să ne facă un upgrade şi nouă, ăstora de modă veche. Aşa că, m-am trezit cu profilul schimbat, pocit, modificat şi urâţit. 

Nu de alta, dar, dacă nu vedeam The Social Network, poate nu mă agitam atât de tare. Cu toate astea, Facebook a fost făcut tocmai ca să fie simplu, nu cu briz-brizuri, plus să ofere acea uşurinţă de utilizare. 

Am să fiu sinceră, pe mine mă ajută maxim Facebook-ul. Unu la mână că prin intermediul lui îmi promovez postările, doi la mână că aşa mai aflu şi eu ce şi pe unde se mai organizează, trei la mână că apuc să mai aflu chestii noi de la oameni interesanţi. 

În concluzie, e normal să îmi pese atunci când Facebook se transformă în Partidul Comunist cu tente haifaiviste!

Niciodată să nu spui niciodată!

Că omul e schimbător, asta o ştie toată lumea. Întrebarea întrebătoare rămâne însă: cât de schimbător?

Câte sacrificii e dispus să facă pentru a intra în graţiile cuiva? Câte opţiuni are să-şi demonteze, câte principii să-şi dărâme şi câte ziceri să-şi dezică, doar pentru că, brusc, constată că ceea ce credea el cu ceva zile înainte nu e tocmai în concordanţă cu ideile celui sau celei ce se chinuie cu disperare să-l (o) impresioneze?

Pentru că, de regulă, cam aşa se întâmplă... oamenii se schimbă atunci când constată că au pierdut ceva... Şi partea amuzantă e că ar sta şi în cap pentru a recupera ceva ce au pierdut, exagerând pe toate planurile şi dând curs unor gusturi ce până în acel moment nici nu ştiau că le au... sau le renegau cu toată fiinţa lor.

Subiectul se poate aplica cât se poate de general. Cu toţii suntem oameni şi cu toţii am trecut mai devreme sau mai târziu prin momente în care ne-am schimbat radical viaţa, sau am adoptat anumite chestii numai de dragul de a impresiona.

Să dau un exemplu cât se poate de minor... nu-ţi place în mod deosebit Lady Gaga (tipă aleasă la întâmplare), afirmi că nu prea te încântă... Ei, după ce vezi că toată lumea ascultă şi că tu eşti ultimul uncool de pe faţa pământului, pac, gaga-fan. Tranziţia o faci puţin câte puţin... ca să nu bată la ochi. Întâi o melodie postată pe nuş' unde... apoi şi-a doua, ca din acel moment să fie clar că tu eşti fan înrăit Gaga şi să nu se mai mire nimeni!

Apoi, să zicem că eşti anti reţele sociale. Nu tu Facebook, nu tu Hi5... şi ce mai e... Netlog, mă rog... Ei, eu declar cu mâna pe inimă că am un cont de Hi5 puţintel cam abandonat, cu o singură poză, câteva informaţii, setări foarte private şi un singur prieten (care e mult mai mult decât un prieten). Ei, dar contul de Facebook îl folosesc chiar intens. Aveau ăia dreptate în The Social Network...Facebook dă dependenţă.

Niciodată nu am negat că mi-ar plăcea Facebook-ul! Da, poate am avut momente în care nu l-am accesat cu zilele, dar ni-cio-da-tă nu am zis că nu-i găsesc utilitatea. Poate că nu o avea el o utilitate pregnantă, dar pe mine mă amuză şi mă face să stau minute în şir jucându-mă cu aplicaţiile alea.

Ei, ce vreau să spun de fapt. Îmi vine să râd când îi aud pe unii: Facebook? Neh, nu mă interesează! ...Totul ca peste câteva luni să-i vezi că-şi fac cont tocmai pentru că obiectul obsesiei lor are cont acolo. Ba chiar se alătură fix aceloraşi grupuri în care este afiliată şi persoana în cauză, poate-poate reuşesc să intre în vorbă!

Şi, nu... ideea e că nu condamn astfel de acţiuni... pentru că din dragoste eşti în stare să faci multe, chiar dacă unii te consideră penibil... chiar dacă toţi te consideră penibil. Dragostea merită multe.

Aşa că, mă zbat între a condamna astfel de acţiuni lipsite de... (you know what) şi a lauda curajul de a te face de râs... Pentru că, până la urmă, tuturor ni se întâmplă să facem lucruri neaprobate de către ceilalţi... Chiar şi mie mi s-a întâmplat, chiar şi ţie ţi s-a întâmplat...

Cu toate astea, ca să mă întorc la subiectul iniţial, dacă tot faci o schimbare... şi alegi brusc că vrei să îmbrăţişezi tocmai lucrurile a căror utilitate n-o pricepeai până atunci, fă asta pentru că vrei tu, nu pentru că le place altora, iar tu nu oi fi mai fraier să fii ultimul care ascultă Gaga sau care are cont pe Facebook...