Pupincurism-ul, boală letală

De regulă, sunt foarte puţine lucruri pe care nu reuşesc să le pricep... Însă, cu siguranţă, unul dintre ele e pupincurismul.
Nu ştiu care exact care e faza... dar pupincurismul e în floare, adică a înflorit, a făcut pui, e pe cale să se înmulţească, să facă urmaşi şi să ne contamineze pe toţi...

Antidot nu ştiu dacă există... cel mai probabil că nu. Dacă boli ca rabia, ciuma, cele venerice, şi-au găsit într-o oarecare măsură nănaşul, pupincurismul e etern. Există speranţe mai mari să fie eradicate boli ca SIDA sau cancerul (ori-de-care ar fi el).

Nu ştiu cum sunt alţii, dar nu înţeleg cum unii îşi schimbă atitudinea după cum bate vântul, sau mai bine zis, după cum le e interesul...
Adică, în eventualitatea în care eu  (a se înţelege EU ca şi: eu, Iulia Mihai) nu suport pe un anume X, lucrul ăsta nu va rămâne secret... A nu se închipui că voi începe să muşc, să latru, să mă uit ameninţător în ochii persoanei respective... Nu. Sunt paşnică din fire.

Însă, cu siguranţă nu voi cădea în extrema cealaltă, să copleşesc persoana respectivă cu laude, complimente, hug-uri, pupicei, aprobări de tipul ,,aşa gândesc şi eu", ,,wow! nici eu nu o puteam spune mai bine". Nu atât timp cât în realitate nutresc o antipatie profundă pentru respectivul X.
Prefer să îmi văd de treaba mea, să îmi mocnesc antipatia şi să îmi trasez traiectoria cât mai departe de a celui pe care nu-l plac în mod deosebit. Îmi fac mie un bine şi, probabil că îi fac şi lui.

Nu mă vei vedea niciodată că pup în fund pe cineva, ca mai apoi să încep sa comentez de ,,bine" imediat ce respectivul a părăsit perimetrul.

Aşa mi se pare fair...