Stilurile vestimentare
sunt de cele mai multe ori influenţate de activitatea pregnantă din
viaţa fiecaruia, iar de departe cea mai importantă activitate în
viaţa unui om e muzica. Ok, nu îţi câştigi existenţa din
muzică, dar da, ai un Ipod, un mp3 sau 4 player, Winamp-ul nu merge
niciodată la culcare... şi uite-aşa, înainte să realizezi ce se
întâmplă cu tine, începi să te îmbraci ca ăl de cânta melodia
ta preferată pe MTV.
Dacă ar fi să mă uit
puţin prin trecutul meu, ehehe, cred că aş fi exemplul cel mai
bun de dat (fireşte, eu şi cei pe care odată îi numeam prieteni)
în ceea ce priveşte muzica ce se reflectă direct în stilul de
îmbrăcăminte.
Ţin minte că totul a
început cu un tricou cu Slayer prin clasa a -VII-a. Pe atunci habar
nu aveam cine sunt ăştia de la Slayer sau ce satane cântă ei,
dar, umblând prin magazine în căutarea unor haine noi, pac am dat
peste tricoul ăsta. A fost dragoste la prima vedere. Eu + Grafica cu
zombies de la Slayer = instant love. Ei, dar era o problemă... pe vremea aia eram
blondă ca spicul de grâu atunci când e el fericit (culoare
datorată încrucişării de ADN-uri dintre mama şi tata; al mamei e
ieşit triumfător de blond). Eh, odată ce am ajuns să port un
tricou de calibrul ăsta, roacherii au început să mă observe şi
să mă întrebe ce album de la Slayer îmi place mie mai mult şi
mai mult. Pusă faţă în faţă cu dilema, am început să mă
interesez, ca să nu cad de fraieră. Ce era să le spun? A no, mie
îmi place grafica...
Într-adevăr, aveam eu
din familie specimene care ascultau duminica după-amiaza închişi cu
cheia pe dinăuntru în sufragerie Ziua Vrăjitoarelor ori Blaze of
Glory, dar... Slayer parcă nu. Ei, şi m-am interesat, şi-a-nceput
să-mi placă. Ba chiar m-am tuns scurt, m-am dezblonzit c-un negru
albăstrui şi am devenit oficial prima individă din oraşul meu cu
freză ''mâncată de câini'' (the credit for this one goes to
madam Ivănuş din liceu – diriga).
Uşor, uşor am început
să prind din zbor care-i faza cu death metal-ul, gothic metal-ul,
black metal-ul şi toate darkismele de genul ăsta. Recunosc că m-a
ajutat şi faptul că am doi verişori foarte roacheri de
felul lor. Prin urmare, gena era în familie, aşteptând să
ţâşnească, doar.
Fireşte că intrat in the
dark world aşa, fără invitaţia la prăjiturele. Am fost acolo,
trup, suflet şi geacă de piele. Pentru că, în timp tricoului cu
Slayer i s-au alăturat nişte blugi negri strâmţi, o geacă de
piele de numa'-numa' şi-alte tricouri fioroase. Am început să mă
machiez ca o bufniţă şi să mă ojez în stilul degetelor prinse
la uşă. Următorul pas a fost să îmi las iar părul să crească,
pentru a putea da din pleată mai cu spor la orice sunet nervos de
chitară.
La chitară am învăţat
să zdrăngăn la nivelul mâţei care urlă cu spor pe acoperiş,
iar pe o motocicletă n-am învăţat niciodată să merg. Nu că
n-aş avea skillurile necesare, ci pentru că nu mă înţeleg bine
cu semnele de circulaţie, dar despre mine şi semnele de circulaţie
am să vă vorbesc cu o altă ocazie.
Acum? Blugi negri? Tot
strâmţi. Bocanci? Da, uneori şi vara. Geacă de piele? Numai
primăvara şi toamna. Tricouri de roacher? Greu de zis... Să zicem
că singurele triouri rock pe care le mai port pe-afară sunt: unul
cu Lacrimosa (pe care îl iubesc enorm), unul cu Billy Idol (ash
grey, deci nu negru) şi unul foarte cute pe care scrie Black Widow
(roşu, ca să nu mă deoache lumea). În rest, da... tricouri cu tot
felul de pisicuţe, typo shirts sau simple, fără pic de grafică. A
da, şi să nu uit de ăla cu Minnie Mouse.
Va urma!
