Cum aseară mi-a luat mult până să adorm, am ajuns să mă gândesc la toate prostiile posibile. Când ne naștem avem senzația că vom fi veșnic protejați, veșnic iubiți și că eternitatea e ceva firesc Ei bine, nu e deloc așa. Eternitatea e o utopie de zile mari. Totul se transformă în cu totul altceva, prinde forme ciudate, necunoscute propriei persoane. Pur și simplu constați într-o bună zi că tot ce ai cunoscut nu e de fapt decât o reflexie a propriilor tale aspirații, iar atunci când reflexia aspirației celorlalți se suprapune cu a ta, e posibil să iasă urât.
Cu toate astea, mă voi preface că încă totul e frumos. Îmi voi construi o lume doar a mea, în interiorul calotei mele craniene, ce mă va proteja de tot ceea ce nu-mi convine. E singurul mod în care se reușește acceptarea aia de sine de care ducem cu toții atâta lipsa.
Nu vreau să intru în filosofeli de 2 lei, pentru că nu e nici domeniul meu și categoric nici nu îmi place în mod deosebit să fac asta, dar sunt absolut sigură că totul e posibil, atât timp cât se vrea. Omul e mult mai puternic decât își închipuie. Totul e un soi de skandenberg, uneori cu ceilalți, alteori cu toți la un loc.
