Relaţie de milă

Relaţii, relaţii, relaţii, de prietenie, de iubire, de afaceri, toate sunt complicate... Şi nu sunt complicate, pentru că aşa sunt ele, sau aşa ar trebui să fie... Nu. Ele sunt complicate, pentru că oamenii sunt complicaţi, complicat de proşti şi de încuiaţi. Nu generalizez, fireşte.
Da, părerea mea e că totul vine doar din prostie. E ca şi cum ai avea de rezolvat o ecuaţie babană, şi o laşi nerezolvată, pentru că, pur şi simplu nu te duce mintea într-ale matematicii... Cam aşa văd eu treaba şi cu relaţiile.
Tocmai de asta, unii ajung să fie experţi în relaţii, doar în momentul în care tot ce mai pot face e să dea sfaturi altora...(aşa cum unii ajung să priceapă matematică după trei corigenţe).
Sfaturi pe care, ceilalţi nu le vor asculta, pentru că, vorba aia, fiecare trebuie să-şi facă propriul drum iniţiatic. Viaţa nu merge trăită din prisma greşelilor celorlalţi.

Mi se povestea ieri o chestie... şi logic, nu am putut rămâne indiferentă subiectului.
Se face că el e într-o relaţie cu ea. Îşi spun "te iubesc"-ul, se alintă, se gugulesc... ce mai, relaţia ideală.
Doar că, la un moment dat, el ajunge să o înşele pe ea cu prima întâlnită.

Ok, nimic nou sub soare, nimic din ce nu s-a făcut, sau auzit, până acum. Nu tranşez masculinitatea, pentru că situaţia putea să se întâmple şi vice-versa.
Oi fi eu învechită, depăşită, expirată... însă nu pricep de ce ai sta cu cineva, când e clar că plictiseala e la ea acasă, iar dorinţa de a experimenta e mai actuală decât orice... Şi nu, la mine nu funcţionează, ca şi explicaţie, chestia aia arhicunoscută prin care bărbatul e bărbat, pentru că şi femeia e femeie, şi, cum am mai zis, nu fac discriminări, judec firea umană la modul ei general, fără să mă uit ăn pantalonii nimănui.

Logic că nu m-am lăsat până nu am aflat părerea tipului respectiv, pentru care, deşi, sexual vorbind, preferă alte femei (sau şi alte femei), rămânea cu prietena lui.
Răspunsul lui, a fost pe cât de banal şi de previzibil, pe atât de şocant....
,,Stau pentru că suntem de mult împreună... m-am obişnuit, şi, ca să fiu sincer, mi-e milă, mă, mi-e milă de ea! Nu o pot lăsa baltă, că asta se sinucide"
Ei nu serios, se sinucide... Măi, Maica Tereza a speciei masculine! Măi, bunule samaritean! Măi, Robin Hoode... Măi, mamă! De când şi până când mila e parte integrată a iubirii? Fă-i femeii un bine şi desfă-i lesa! Las-o să zburde!
În momentul în care ai ajuns să-ţi fie milă de perechea ta, ia-ţi catrafusele şi fugi. Reorientează-te. Caută una de care să nu-şi fie milă.
Eventual, ca să o găseşti pe cea potrivită, faci următoarea chestie... Când o vezi, te întrebi... ,,mă, dacă asta s-ar lovi la genunchi, dar urât-urât, mie mi-ar fi milă?" Iar dacă răspunsul e ,,da", mai departe!
Glumesc, fireşte.

Ideea e că dragostea nu e un parteneriat obligatoriu, un parteneriat în care, dacă respecţi regulile, o faci din obligaţie şi nu din plăcere.
Dragostea ar trebui să fie voluntară şi să te facă să zici "hell yeah, I would go for it!"... să te facă un pic nebun, să te facă să zâmbeşti ca prostul şi să nu-ţi pese că arăţi ca un prost... şi să nu simţi că vrei pe altcineva nici măcar o secundă.
În momentul în care se confundă obişnuinţa, mila, teama ca celălalt să nu se sinucidă cu... dragostea, e cazul ca acea relaţie să-şi scrie finalul. The end. Caput. Gata. No chero, calavero...
Nu de alta, dar, se poate privi şi din punctul de vedere a celeilalte persoane, persoana înşelată, persoana demnă de milă.
Pentru că, nu ştiu despre voi, dar mie clar nu mi-ar plăcea să am o relaţie în care celălalt nu mă părăseşte pentru că îi inspir sentimente moi de milă...
Unde ar mai fi orgoliul meu? Unde ar mai fi încrederea mea de sine? Unde ar mai fi, până la urmă, demnitatea mea???
Apoi, să fiu înşelată, mai pe faţă, sau mai pe la spate, mi se pare un rău mult mai mare, decât să mi se spună într-o bună zi: ,,Mai, regret, dar, s-a terminat!".

Mila nu există. Există poate comoditatea ce ţi-o oferă o anumită relaţie, mirosul de mucegai de care nu te poţi lipsi, ştiu eu... dar nu milă. Nu concep.
De asta există oameni frustraţi, de asta există sentimentul de goliciune sufletească. Pentru că unii sunt mult prea comozi şi se plafonează.

A nu fi înţeleasă greşit. Nu fac plecăciuni nici în faţa unui stil de viaţa ,,azi cu tine, mâine cu Gheorghe", dar sunt de părere că e mult mai fair-play să spui lucrurilor pe nume, oricât de mult ar durea.
Mai bine provoci o rană scurtă şi ascuţită cuiva, decât să îl tratezi cu picătura chinezească o viaţă întreagă.
Iar o relaţie de milă, din punctul meu de vedere, e doar o sentinţă cu efect întârziat.