Pizza pentru toată lumea!

Azi am decis că e rost să-mi tratez oboseala cu pizza. Și, cum nu locuiesc singură și nu mă pot ascunde sub masă ca să mănânc, am cumpărat ceva mai multă decât mi-ar fi ajuns mie. Ei, și-ajung la pizzerie... pofticioasă și cu degetul lipit de geam, aleg pizza favorită, anunț vânzătoarea cum că aia e preferata mea, iubita mea... adorata mea pizza... și-aștept. 

Tipa se duce la galantar, îmi agață pizza (ahem, dă big pizza) cu unealta ei de vânzătoare la pizzerie, se uită la mine galeș și-mi trântește replica: la pachet? 

Mă uit câș la ea... și decid să-i fac jocul, și-i zic: nu, aici vă rog. Îmi zâmbește japonez cum c-a priceput și se apucă de aranjat. Moment la care decid să o scot din ceață. Donșoară, normal că la pachet, dar cât crezi că pot mânca aici? O ditamai pizza? Oi ma fi pus eu câteva kg pe mine lately, dar nici in halul ăla. Ori s-o fi gândit probabil că am o mare fericire și-am decis eu să servesc tot localul cu pizza (că numai așa pot pricepe cum poți pune o așa întrebare tâmpă). Înțelegeam nedumerirea purtătoarei de bonețică dacă care-cumva ceream o felie (hai, două...), dar ditamai pizzoaica? Și-apoi, să fie clar, eu pizza mânânc singură. Nu dau la nimeni! Deci, dacă cineva de prin localul ăla s-a gândit c-aș face acte de caritate în momentele mele de maximă fericire, sucker, frate! Există fix două persoane cu care mi-aș împărți feliuța mea gingașă de pizza:  iubita mea și mama mea. În rest? Cumpărați-vă! La pachet!

P.S. Pizza a fost excepțională!

Pizza după chipul şi asemănarea fiecăruia

Pentru că nu am o tragere de inimă prea mare pentru a scrie şi nici odihnită prea tare nu sunt, am să vă povestesc o întâmplare prin care am trecut ieri, fără voia mea.

Se face că ieri am uitat de dietă, de siluetă şi de tot, şi am decis să intru într-o pizzerie şi să-mi cumpăr cea mai delicioasă pizza existentă. Nu apuc eu să intru bine pe uşă că, din spatele meu apare o blondă creaţă cu ochii mari şi zglobii care începe să alerge prin pizzerie. Se şterge de mine, mă depăşeşte, dă din coate, îşi propteşte palmele pe tejghea şi cere rapid o pizza ţărănească. 

Bulversată de atitudinea lui Spiddy Gonzalez, ridic o sprânceană şi mă uit lung şi cu subînţeles la ea. Observând că mă uit, îmi aruncă un care-i problema? cu o voce groasă de dyke de cartier care a jucat fotbal feminin toată copilăria.

Auzind aşa o voce impunătoare, îi răspund cât se poate de calm că eu ar fi trebuit să comand prima. Replică la care primesc, fireşte, feed-back: dar ce să-ţi fac eu dacă nu te mişti?Acelaşi ton golănesc.

În primul rând că urăsc cu desăvărşire să mi se vorbească la per-tu, atunci când respectivul nu a făcut grădiniţa cu mine. Hai să fim serioşi şi să respectăm normele bunului simţ. Nu că aş fi cine-ştie-ce snoabă, dar aşa m-a învăţat pe mine mama că e frumos. 

Revenind. Tipa se mută în spatele meu, deşi mestecatul ăla intens de gumă semnalilza un lasă că dicutăm noi afară. 

Vânzătoarea de la pizzerie mă întreabă ce vreau, moment la care îmi amintesc că blonde curly butch ceruse o ţărănească. Pentru că habar nu aveam cum arată o ţărănească, am rugat vânzătoarea să-mi arate pizza cu pricina. 

Ei, ce credeţi că am făcut? Nu, nu am comandat pizza ţărănească a tipei, doar ca să o învăţ minte să ami fie nesimţită, aşa cum era normal şi aşa cum vă aşteptaţi, ci am comandat cu totul altceva. Motivul pentru care întrebasem vânzâtoarea care e pizza ţărănească a fost tocmai ca să nu iau din greşeală pizza individei. 

De ce am făcut asta? M-am gândit eu că asta ar fi o mai bună metodă de-a învăţa un om să se poarte. Aşa că am grăit către vânzătoare: daţi-mi vă rog pizza cea de lângă ţărănească. Ţărăneasca e a domnişoarei. 

Iată că am rezolvat, astfel, două lucruri dintr-o dată. I-am dovedit tipei că se poate să te comporţi şi elegant, atunci când ceilalţi se poartă total opus, şi, fireşte, toată lumea a priceput că fiecare comandă pizza după chipul şi asemănarea sa. 

Offtopic personal: no more pleată.