Acum ceva vreme mi-a fost dat să aud o poveste în mintea mea. În acele momente nu i-am dat prea multă importanță, considerând-o o poveste frumoasă, și-atât.
Acum, însă, povestea scurtă și fără noimă a Luizei are mai mult sens decât a avut vreodată.
Eu? Eu mă trezesc al naibii de târziu deși în fiecare seară îmi promit că de mâine voi începe să re-alerg pe faleză, să-mi re-tonific abdomenul și să încep să dau naibii măcar două parale pe sănătatea mea. Cumva niciodată nu am găsit imboldul necesar. Ori dacă l-am găsit, a ales de fiecare dată să se ascundă de mine abia după ce m-a ademenit bine.
Ea? Ei bine, ea, Luiza, se trezea în fiecare dimineață mai devreme cu două ore decât ora de trezire, bea cafeaua meticulos până la fix ora de terminare a cafelei, își făcea patul ordonat, la dungă, continuând cu o curățenie fugitivă prin toată casa. E ușor să faci curățenii fugitive atunci când în fiecare zi pui osul la treabă pe acolo.
Partea preferată a Luizei obișnuia să fie cea în care se îngrijea de ea. Îi plăcea în mod deosebit să aibă grijă
de tenul ei. Machiajul? Intact. Mereu. Rotunjirea rujului pe buze avea să încheie de fiecare dată cu un ciclu al perfecțiunii desfășurat în fiecare zi cu aceași precizie feminină. După toate astea, urma așteptarea din fiecare zi. O carte bună, de cele mai multe ori citită pe diagonală. Astazi va veni, își spunea mereu. Astăzi, sigur. Și pun pariu că îi va plăcea noul meu machiaj. Îmi va spune că sunt frumoasă și că nu-și poate închipui cum de și-a putut permite să întârzie atât.
Povestea s-a repetat timp de câțiva ani buni, până ce, Luiza a fost găsită. Frumoasă, perfect machiată, zâmbind. Pesemne că venise.
