Capete seci, inimi de plumb şi animăluţe chinuite

Faptul că urăsc pet-shop-urile e un lucru ştiut.
Şi nu, nu urăsc ideea de magazinaş care comercializează bobiţe, cronţonele şi alte delicatesuri canine, feline sau destinate oricărei alte rase animale. Astea-s binevenite!
Nu, eu urăsc (termenul nu e exagerat) ideea comercializării animăluţelor în sine.
Pur şi simplu nu suport ideea expunerii unui sufleţel blănos la vitrină, în timp ce el tipăie cu lăbuţele lipite de geam ca să te ia în braţe sau să te pupe.
Nu îmi place să îi văd într-un metru pătrat de spaţiu total neprimitor, plin de rumeguş (ca şi cum totul ar funcţiona pe sistemul şoriceilor de laborator), înconjuraţi de geamuri şi de ochi curioşi.

Cine le dă unora dreptul de a scoate bani de pe urma existenţei altor fiinţe? Fie ele pufoase şi neajutorate... fie ele rezultatul unor rase încrucişate tot de om... fie destinate entertainmentului uman...
A nu fi înţeleasă greşit... sunt total pro creşterii animăluţelor, fie la bloc, fie la curte (deşi preferabil ar fi ca lucrul acesta să se întâmple la curte). Sunt pro prieteniilor dintre oameni şi animale, asta e clar! Animalele se pot dovedi, de cele mai multe ori, mult mai loiale decât orice prieten uman...
Ce nu pricep e faptul că unii sunt atât de lipsiţi de inimă încât aleg să transforme existenţa ăstora mici şi drăgălaşi într-un mijloc de profit sigur şi rapid.

 Despre ce e vorba de fapt... Am ajuns astăzi printr-un anume hypermarket, hypermarket în care există, fireşte, şi un pet-shop.
Ok, până aici nimic neobişnuit... Aşa cum spuneam mai sus, nu îmi convine să văd animăluţe închise într-un spaţiu minuscul, însă, ajunsesem oarecum să mă obişnuiesc cu peisajul, astăzi nefiind prima dată când vizitam acel pet-shop.
Ba chiar, ajunsesem în aşa hal de obişnuinţă, încât, de fiecare dată când treceam pe acolo, nu puteam rezista tentaţiei de a nu intra şi de a nu strânge de burtică un porcuşor de cauciuc (atenţie: de cauciuc!), porcuşorul gumat scoţând un grohăit simpatic, foarte aproapiat de cel al unui porc real.

Ei, astăzi nu am mai strâns niciun porcuşor gumat de burtică în speranţa că va grohăi frumos la mine. Şi nici nu cred că o voi mai face vreodată!
Nu. Pentru că atenţia mi-a fost acaparată de cei cinci căţeluşi captivi în metrul lor de cuşcă. Da, aceaşi căţeluşi pe care îi mai văzusem, nimic nou pe frontul de vest, în concluzie.
Cu toate astea, ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost cât de greu respira un pui de teckel. În următoarea secundă observ doi bichoni pur şi simplu atât de transpiraţi încât firicelele de blăniţă erau lipite între ele.
Nu a durat mult până să văd cum arăta bolul în care în mod normal ar fi trebuit să fie apă curată.
Imaginaţi-vă doi milimetri de apă amestecaţi cu firimituri de bobiţe... un soi de pastă ce mă îndoiesc că reprezenta un adevărat festin pentru bieţii căţei... într-o căldură ca aia!

Enervată de situaţie, mă înarmez totuşi cu cel mai calm ton din dotare şi intru în magazin, dau frumos ,, ziua bună" şi, utilizând tonul de care spuneam, le atenţionez pe tipele de acolo de lipsa apei în bolul căţeluşilor, sperând totuşi că toată situaţia e rezultatul unei neatenţii scurte.

Moment în care începe următoarea discuţie:
-Aşea... ştim, şi? spuse una dintre ele, în timp ce ronţăia un mini-crocket.
Luându-mă prin surprindere atitudinea, fac ochii mari, ridic dintr-o sprânceană şi adaug:
-Domnişoară, dacă ştiţi, de ce nu le umpleţi bolurile cu apă? Vi se pare normal ca pe căldura asta să lăsaţi săracele animale  fără apă, după ce că le ţineţi la expoziţie? Vedeţi cât de transpirate sunt? 
-Varsă apa şi se udă, dacă le punem. Nu putem. Adaugă aceaşi individă, articulând un zâmbet de om care a făcut facultate, ştie tot, dar nu a găsit un loc de muncă mai bun.
-Varsă apa!? Dumneavoastră cum v-ar fi ca pe căldura asta să staţi fără apă? 
-Varsă apa!!! Se răsteşte morcoveaţa. Dumneavoastră beţi apă, noaptea? 
-Sigur că beau apă noaptea! Orice fiinţă bea! Mai ales pe o vreme de genul ăsta! Apoi, acum să vă amintesc că nu e noapte? E zi, caniculă şi... caniculă?
Ei, ca să vezi, morcoveaţa, după ce că era lipsită de inimă, mai era lipsită şi de creier... Vorba aia, pachetul complet. Un fel de ,,To go", probabil la reducere.

Simţind că mă iau toate căldurile, motivul nefiind gradele de afară, am făcut stânga împrejur, i-am urat ,,de bine" şi-am ieşit.
Sunt absolut convinsă că m-am transformat brusc în hot new topic-ul serii al celor două marţafoaice, dar, în afara sesizării Protecţiei Animalelor (lucru pe care, cel mai probabil am să-l şi fac) nu prea aveam ce să fac pe moment, decât să mă enervez inutil până ce mi-aş fi dorit, cel mai probabil să le târâsc pe amândouă de uniforme în spatele hypermarketului şi să le arunc în Dunăre.
Însă, nu ştiu cât de eficientă ar fi fost soluţia... capetele seci ajutându-le, în mod sigur, să plutească.

Străbunicul meu avea o vorbă...
De fiecare dată când lovea din greşeală câte-un animăluţ de la el din curte, făcea o cruce mare, după care spunea:
,,-Doooooamne, iartă-mă, o fi mama, o fi tata... iar eu îl lovesc..."

Nu mai spun decât că nimic nu rămâne nepedepsit, de regulă.